ORTODOXIA este cea mai veche credință creștină

              ORTODOXIA este cea mai veche credință creștină.
                           

Dacă sunteți romano catolic , este bine sa știți că până în anul 1054 Biserica dumneavoastră a fost una cu cea Ortodoxă. În acel an Papa de la Roma s-a desparțit de cele patru Patriarhate apostolice (Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim) și a început să facă schimbări dogmatice. Astfel Biserica dumneavoastră este veche de 1000 de ani.

Dacă sunteţi un luteran, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către Martin Luther, un fost călugăr din Biserica Catolică, în anul 1517.

Dacă aparţineţi Bisericii Anglicane, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către regele Henric al VIII în anul 1534, deoarece Papa nu i-a acordat dreptul de a divorța și a se recăsători.

Dacă sunteţi un prezbiterian, religia dumneavoastră a fost înființata de John Knox în Scoţia, în anul 1560.

Dacă sunteţi congregaționist, religia dumneavoastră a fost iniţiată de către Robert Brown, în Olanda în anul 1582.

Dacă sunteţi protestant episcopal, religia dumneavoastră a fost o ramură a Bisericii Anglicane, înfiinţată de către Samuel Senbury în coloniile americane, în secolul 17.

Dacă sunteţi baptist, îi datorati principiile religiei dumneavoastră lui John Smyth, care a lansat-o la Amsterdam în anul 1606.

Dacă apartineti  Bisericii  Daneze Reformate, îl recunoaşteţi ca fondator pe Michelis Jones, deoarece religia dumneavoastră își are originile în New York, în anul 1628.

Dacă sunteţi metodist, religia dumneavoastră a fost fondată de către John şi Charles Wesley în Anglia, în anul 1774.

Dacă sunteţi mormon, bazele religiei dumneavoastre au fost puse de catre Joseph Smith în Palmyra, New York, în anul 1829.

Dacă sunteti membru al Bisericii Armata Salvării, secta dumneavoastră a fost inițiată de catre William Booth, în Londra, în anul 1865.

Dacă sunteti membru al Bisericii Scientologice,  anul în care aceasta religie s-a  născut este 1879, iar cea care a fondat-o este Mary Baker Eddy.

Daca apartineti uneia dintre organizatiile religioase cunoscute sub numele „Biserica Nazarineanului”,  „Evanghelia Penticostala,” „Biserica Sfânta” sau „Martorii lui Iehova”, religia dvs este una dintre sutele de noi secte fondate de oameni în ultima sută de ani .

Dacă sunteti Creştin Ortodox, religia dumneavoastră a fost fondată în anul 33 de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Nu s-a mai schimbat din acel moment.

Biserica noastră are acum 2.000 de ani vechime şi, din acest motiv, Ortodoxia, Biserica Apostolilor şi a Sfinților Părinţi, este considerata cu adevărat  „Una Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică”.

Aceasta este cea mai importanta moștenire pe care putem să o transmitem tinerilor acestui nou mileniu.





Pietismul sectant – indepartare de la credinta crestina ortodoxa

Pentru orice crestin, mantuirea este lucrul cel mai important, iar mantuirea cere doua lucruri fundamentale: cunoasterea lui Dumnezeu si implinirea voii Lui, aratate prin fapte concrete. Cunoasterea si trairea, teologia si evlavia, gandirea si viata religioasa trebuie „sa mearga mana in mana, sa fie in armonie. A le desparti inseamna sa distrugi un organism viu.

Despartita de cugetarea crestina, de dogma, trairea evanghelica isi pierde consistenta si degenereaza in sentimentalism pietist. Sentimentalismul cultiva in relatia cu Hristos-Mantuitorul o emotivitate, care lacrimeaza usor, dar nu transforma realmente viata credinciosului. Astfel el ajunge sa alerge dupa adunari in care isi satisface setea de emotivitate. Nu mai cauta pe Hristos pentru Hristos, ci-L cauta pentru a-si hrani emotivitatea. Pornit pe aceasta cale, credinciosul va colinda din adunare in adunare, indiferent ca e ortodoxa sau nu: principalul este ca e pusa in miscare emotivitatea lui. Cultivarea unei astfel de psihologii religioase, care nu cere efort moral, duce la destramarea comunitatii bisericesti si la destramarea vietii morale a credinciosului, la o stare sufleteasca unilaterala, pervertita. Vizionarismul fantezist cauta neaparat semne si minuni, vedenii si lucruri extraordinare, care starnesc senzatie si hranesc setea dupa lucruri iesite din comun, nutresc slava desarta. A reduce la aceasta viata in Hristos inseamna a o orienta intr-o directie falsa si in contradictie cu Sfanta Scriptura si cu traditia duhovniceasca ortodoxa. Acest vizionarism este amagire de sine si foc de paie, care nu aduce roade sanatoase in viata credinciosilor.



Acest gen de spiritualitate este caracteristica gruparilor pietiste sectante, desi il putem intalni si in alte confesiuni crestine. Miscarile dizidente sectante pun mai mult accent pe fervoarea spirituala decat pe invatatura, credinta traita, avand un rol mai mare decat expresia intelectuala a acesteia . Facand din religiozitate un mijloc de sensibilizare a adeptilor, le creaza acestora stari emotionale intense, le exacerbeaza pornirile religioase si le cultiva fanatismul, bigotismul si misticismul bolnavicios.

Toate devierile de acest fel trebuiesc combatute prin cultivarea adevaratei spiritualitati crestine, care consta in efortul de transformare morala dupa chipul lui Hristos. Evlavia trebuie imbinata cu teologia, cu adevarurile revelate, formand un tot armonios. Cunoscandu-L pe Hristos, iubindu-L si intrand in comuniune cu El prin Taine, credinciosul se va stradui sa aiba sfintenia, dragostea, smerenia,blandetea, bunatatea si jertfelnicia Lui.

1. Originea pietismului sectant.

Termenul de pietate vine din latinescul pietas, atis, si inseamna sentiment de datorie fata de Dumnezeu, parinti, patrie, binefacatori etc.

Ca si miscare, ca si curent religios, pietismul se contureaza deplin in protestantismul veacului al XVII-lea, dar radacinile lui sunt mult mai vechi. Teologul Iacob Spener (1635-1705) reprezentativ pentru „curentul pietist” (unul dintre cele mai puternice curente protestante), in cartea sa Pia dezideria, cere o restaurare religioasa bazata nu atat pe curatia”invataturii cat pe traire. Discipolii lui au ajuns chiar sa dispretuiasca orice fel de invatatura, socotind-o exterioara si sterila.

Prin protestantismul de nuanta anglicana, pietismul se dezvolta in S.U.A. datorita miscarii metodiste. El raspundea nevoilor sufletesti ale credinciosului, fiindca atat Biserica Romano-Catolica cat si confesiunile protestante nu-i dadeau posibilitatea participarii depline la viata religioasa. Multi dintre pietistii prinsi in suvoiul acestei „reinvieri” a evlaviei au exagerat cu simplismul, fugind de comunitate, neglijandu-si datoriile sociale fata de familie si fata de patrie. Unii dintre ei inlatura mijloacele de culturalizare, nu se upun legilor care guverneaza societatea, nu-si apara tara, refuza asistenta medicala si comit multe alte acte reprobabile si din punct de vedere religios si din punct de vedere social.

Pietismul are tendinta de a disocia, de a destrama actul religios moral unic al credintei in trei elemente distincte: efort moral, cult si adevar. Sensibilizeaza elementul moral propriu-zis prin incitare sentimentala si prin transpunerea lui in preocuparile intime ale vietii individuale, facand abstractie de adevarul de credinta si considerand cultul ca un auxiliar mai mult sau mai putin necesar.

Rezultatul sentimentalismului pietist este psihologizarea si sociologizarea credindintei. Credinta este smulsa din adancul fiintial al fapturii, acolo unde salasluieste chipul lui Dumnezeu in om, acolo unde de la Taina Sfantului Botez L-am primit pe Hristos, am primit harul Duhului Sfant, si este activata numai la nivelul dimensiunilor psihicului omenesc: ratiune, vointa, simtire. Punand accent cand pe una, cand pe alta din cele trei dimensiuni, pietismul distruge armonia vietii religioase. Accentuand la inceputuri simtirea, despartita de gandirea religioasa, pietistii protestanti si-au dat seama ca viata religioasa se va stinge cu incetul. Vrand sa dea un sambure de consistenta sentimentalismului s-au intors catre filozofie si au cazut in extrema opusa: in rationalism. Interpretarea credintei numai sub aspect utilitarist a dus la sociologizarea ei.

Daca dezechilibrul provocat de pietism isi atinge apogeul in sentimentalismul protestant si mai ales in cel sectant, izvoarele lui sunt mult mai indepartate. Invataturile si riturile secrete, juramantul tacerii, esoterismul, traditia transmiterii initiatice a doctrinelor si practicilor rezervate unui numar restrans de alesi, sunt prezente inca in iudaismul Vechiului Testament, la sectele iudaice, la samariteni si la farisei. Secta esenienilor de la Qumran organizata ca o asezare manastireasca si distrusa in timpul razboiului evreiesc de catre un contingent din armata lui Vespasian, promova o spiritualitate cu orientare apocaliptica. Stramosii ei erau hasidimii (hassidim), adica „piosii”, a caror fervoare religioasa si al caror rol a fost deosebit de important in razboiul Macabeilor.

In mediile de oameni „piosi” isi fac aparitia primele scrieri apocaliptice. De atunci dateaza cea mai veche sectiune a cartii lui Enoh. „Piosii” constituiau o comunitate inchisa si cereau imperios respectarea Legii si pocainta imediata. Intrucat istoria se apropie de sfarsit, „piosii” trebuie sa se pregateasca pentru judecata iminenta a lui Dumnezeu. Traditiile apocaliptice si esoterice vor incuraja la inceputul erei crestine o multime erzii si in primul rand gnosticismul. Incepand mai ales cu a doua generatie, crestinii acordau gnosei o valoare deosebita, fiind nerabdatori sa cunoasca semnele venirii a doua a Mantuitorului. Alaturi de cartile scripturistice autentice circula o multime de carti „apocrife”, adica „ascunse”, deoarece contineau „revelatii” ramase pana atunci necunoscute: Evanghelia dupa Toma, Evanghelia Adevarului, Evanghelia lui Pseudo-Matei, Faptele lui Petru, Faptele lui Ioan si altele.

Inaintea gnosei crestine trebuie sa precizam ca au existat numeroase gnose apartinand religiilor epocii elenistice, zoroastrismului si altor religii. Temele mitologice pe care le vehiculau erau anterioare gnosticismului propriu-zis, si sunt luate din Iranul antic, din India, din orfism, din platonism, din sincretismul de tip elenistic.

Ereticii gnostici interpretau indraznet si deosebit de pesimist, o seama de idei si teologumene de larga circulatie in epoca. In primul rand erau dualisti, punand in contradictie spiritul cu materia, divinul cu antidivinul. Materia prin definitie era rea, iar sufletele cazute petreceau in trupuri ca intr-o inchisoare. Eliberarea se dobandea prin gnosa. Pentru gnostici de fapt adevaratul Dumnezeu nu este Dumnezeu creatorul. Creatia este opera puterilor inferioare, ba chiar diavolesti. Cosmosul este imitarea mai mult sau mai putin demonica a unei lumi superioare.

Prin gnosa adeptii ereziei socoteau ca vor obtine libertatea launtrica care le va permite sa dispuna liber de ei insisi si sa actioneze dupa propria vointa. Mai mult, aveau constiinta pe care o au si sectantii de astazi ca fac parte dintr-o „elita”, ca apartin clasei pnevmaticilor, desavarsitilor si ca vor fi singurii mantuiti.

Precursorii gnosticismului sunt Simon Magul, primul eretic, Nicolae, Menandru si Cerint, cel combatut de Sfantul Ioan Evanghelistul . Cei mai importanti gnostici au fost insa Saturnin, Cerdon, Marcion, Basilide, Valentin si Carpocrat. Valentin este socotit maestru gnostic si sustine printre multe alte erezii ca numai „pnevmaticii” treziti prin gnosa se vor inalta catre Tatal.

Nu numai gnosticii promovau o spiritualitate dezechilibrata, ci in general toti ereticii care s-au perindat pe parcursul celor aproape doua milenii de crestinism. Iudaizantii, iudeo-gnosticii, maniheii, montanistii, milenistii, antitrinitarii, arienii, macedonienii, nestorienii, donatistii, pelagienii si ceilalti eretici, de cele mai multe ori nu reuseau sa puna armonie intre doctrina si evlavie, ajungand la manifestari religioase aberante.

Scolasticii evului mediu, in speculatiile lor teologice, au mers atat de departe incat au secatuit doctrina de viata si de duh. Ca un raspuns, curentul mistic opune scolasticii pietatea. Atata vreme cat pietatea mergea mana in mana cu invatatura, cu teologia, viata religioasa era echilibrata. Cand ea insa s-a departat de doctrina, a dat nastere la o seama de erezii, dintre care i-am putea aminti pe bogomili in rasarit, pe catari, paterini, publicani, valdenzi in apus.

Nesatisfacuti de viata duhovniceasca a Bisericii medievale, clerici si credinciosi adeseori au incercat, sa gaseasca o cale inspre evlavia autentica, uneori gresind drumul si impunand un mod de viata artificial, fortat, aberant. Pe vremea cand Savonarola era in plina activitate, locuitorii Florentei de pilda, „au devenit evlaviosi, posteau de trei ori pe saptamana cu paine si apa, si doua zile cu apa si vin. Fetele si o parte din femeile maritate s-au inchinoviat in manastiri, astfel incat in Florenta nu se mai vedeau decat chipuri de tineri, barbati si femei batrane” Aceasta pietate subreda s-a prabusit o data cu initiatorul ei.

In Biserica Protestanta, care ia nastere in secolul XVI ca raspuns la abuzurile ce se comiteau in Biserica Apuseana, s-au confruntat cele doua conceptii asupra crestinismului: „dupa unii este, in chip esential, doctrina; dupa altii viata” . In veacul al XVII-lea a domnit dogmatismul, credinta devenind din ce in ce mai mult o simpla adeziune a mintii la sistemul oficial al invataturii. Misticii au reactionat, si punand accentul pe evlavie, neglijand dogma, au degenerat intr-un pietism nesanatos. In acest sens il putem pomeni pe V. Weigel, care spunea ca omul nu poate cunoaste nimic decat daca se descopera pe sine in interiorul sau, ca tot ce ne inconjoara nu este realitate, ci imaginea realitatii.

Cel ce pune insa mare pret pe pietism, dupa cum am mai amintit, este Iacob Spener. Avand de mic o inclinatie spre studiul Scripturii, urmeaza teologia, isi i-a doctoratul si in 1666 ajunge decan al pastorilor din Frankfurt. In aceasta calitate pune bazele a asa numitelor „Collegia pietatis”, in cadrul carora se adunau la el o data pe saptamana si cantau, se rugau si citeau din Scriptura. In cele din urma pietismul deveni apocaliptic.

Viata crestina, asa cum o propovaduieste Biserica, presupune existenta celor doua aripi, care-l ajuta pe credincios sa se ridice la inaltimile spiritualitatii autentice: invatatura dreapta si evlavia echilibrata. Evlavia lipsita de lumina doctrinei duce la pietism. Asa s-a intamplat in Biserica Apuseana cu cultul inimii lui Iisus, care cultiva o emotivitate dulceaga. Ba chiar in Biserica Ortodoxa, indeosebi in cea slava, au aparut unele tendinte sentimentaliste, insa ele au fost sporadice si trecatoare, stiut fiind ca marii traitori, printre care la loc de frunte stau Paisie Velicicovski, Sfantul Calinic, staretul Gheorghe de la Cernica, ei imbinand rugaciunea cu munca, contemplatia cu actiunea, evlavia cu invatatura de credinta in mod deosebit insa, sectele promoveaza pietismul. Renuntand la invatatura Bisericii si urmarind pe orice cale impresionarea adeptilor, le imprima acestora o piozitate cu pronuntat caracter mistic, starnindu-le fanatismul si ravna duhovniceasca rau canalizata, inclinati fiind spre bigotism, credulitate si obscurantism, in adunarile de cult sunt cuprinsi de o exaltare religioasa si de practici care provoaca adevarate momente de psihoza colectiva. Doctrina lor nesanatoasa are ca urmare o intensificare a sentimentalismului religios, care fie ca provoaca o explozie de bucurie nefireasca, uitare de sine, leganare intr-o lume a iluziilor si a sperantelor desarte, fie ca da nastere la depresiuni psihice, avand si intr-un caz si-n altul urmari negative asupra vietii si individualitatii adeptilor. Posturile lungi imbinate cu rugaciune si transa, tremuraturile, rostirea de cuvinte fara noima, teroarea chinurilor iadului au ca urmare zdruncinarea sistemului nervos.

Buimaciti si cuprinsi de un fel de betie mistica, capata obsesii, pretind ca au vedenii, ca primesc descoperiri noi din ceruri, pentru ca pana la urma multi dintre ei sa devina psihopati, bolnavi sufleteste. Aceste practici au o sporita influenta negativa asupra copiilor, care la varsta lor sunt mai impresionabili, mai receptivi fata de indemnurile celor maturi. Adeseori a fost nevoie de interventia hotarata a cadrelor didactice, a medicilor, pentru a se veni in ajutorul acestor copii adusi in starea de oboseala psihica si de dezechilibru.

Aceste stari patologice, psihologia sectelor si sectarilor, trebuie cunoscute de catre preot si de catre credinciosii ortodocsi, a caror traire religioasa se caracterizeaza prin sinceritate, optimism, echilibru sufletesc, smerenie, solidaritate, deschidere sufleteasca fata de semeni.

Am mai adauga o cauza care duce la un pietism singular si dezechilibrat: inlaturarea cultului sfintilor. Evlavia ortodoxa are un caracter ecleziologic, comunitar. Crestinul stie si simte ca impreuna cu el in biserica sunt cetele sfintilor si ale ingerilor, ca in Hristos formeaza o singura unitate cu toti fratii lui vii si adormiti. Cei ce inlatura acest cult au o mare paguba duhovniceasca. Desi raman cu Hristos, ei pierd justul raport cu El . Ei sunt destinati sa ramana duhovniceste fara familie, fara neam, fara casa fara parinti si frati in Hristos Ei parcurg calea vietii singuri, fiecare pentru sine, fara a cauta exemple si fara sa cunoasca comuniunea cu altii. Pietismul sectant, izolarea de societate si de preocuparile majore ale omenirii, are implicatii grave si din punct de vedere social. Pe langa faptul ca indivizii respectivi isi rateaza viata lor spirituala, culturala, familiala, adeseori trec de la indiferenta la o atitudine dusmanoasa fata de tovarasii lor de munca, care nu le impartasesc ideile si fata de patrie. Rupti fiind de trraditiile sfinte ale poporului, dispretuiesc Biserica, clerul si toate slujbele de autentica evlavie.

Curentele acestea mistice, cu pronuntat caracter pietist, „au inceput sa devoreze traditii si obiceiuri care au dat stabilitate unor milenare civilizatii”. Propovaduiesc un iminent sfarsit al lumii, precedat de catastrofe si cataclisme, intretin o stare de panica. Unele din secte promoveaza imoralitatea, altele practicile oculte, spiritismul, teosofia, antroposofia, divinatia, vrajitoria, astrologia, ba chiar uciderea si sinuciderea.

Coloniile sectante sunt „rusinea secolului”, pentru ca cei cazuti in mrejele fagaduintelor mincinoase, date publicitatii prin mijloace moderne, cu greu isi mai pot da seama ulterior de realitatile prin care trec. Tratamentul psihologic la care au fost supusi membrii apartinand sectelor „Templul popoarelor”” „Biserica unificarii”, sau „Copiii Domnului”, i-a depersonalizat, fanatizat, i-a epuizat fizic prin munca in favoarea liderului, si nu de putine ori au ajuns sa fie exterminati.

Toate actiunile acestea de instrainare spirituala au fost posibile si datorita faptului ca cei vizati n-aveau o traire religioasa sanatoasa, echilibrata, luminata si optimista, asa cum este evlavia crestinului ortodox, intemeiata pe invatatura Mantuitorului Iisus Hristos.

2. Cultul public, mijloc si metoda de intarire a credintei, evlaviei si unitatii Bisericii

a) Legatura dintre trairea duhovniceasca si invatatura ortodoxa. Evlavia crestinului ortodox isi gaseste satisfactie deplina in cultul Bisericii dreptmaritoare. Acest cult, care are un profund caracter hristologic si eclesiologic, este un dialog viu intre Dumnezeu si comunitate. Dumnezeu le vorbeste credinciosilor prin Biserica si li se daruieste prin Sfintele Taine. Intre cultul ortodox si dogma este o legatura stransa. Biserica are certitudinea ca intre credinta si traire, intre lex credendi si lex orandi nu exista despartire, ca ele se interconditioneaza reciproc, ca doctrina este conforma cu Euharistia – incununarea cultului ortodox – si ca Euharistia confirma doctrina. Cultul exprimand adevarurile mantuitoare il fereste pe credincios de alunecarea inspre pietismul singular, inspre o religiozitate bolnavicioasa si dezechilibrata, si-i da posibilitatea sa intre in legatura tainica cu Dumnezeu.

Ortodoxia cu spiritul sau sobru nu admite sa fie suplinita inaltarea sufleteasca prin emotii ieftine create prin mijloace estetice, prin instrumente muzicale, prin cantari de nuanta straina duhului bisericesc si colportate de „melozi pelerini” si „cantareti ambulanti”. Cultul ortodox prin frumusetea si varietatea lui este unic in crestinatatea intreaga. Daca catolicismul are darul organizarii, protestantismul are tendinta speculatiilor teologice rationaliste, popoarele ortodoxe au darul patrunderii frumusetilor spirituale pe care le fac evidente prin evlavie si cult.

Trairea duhovniceasca ortodoxa, cultul rasaritean, avand legatura stransa cu doctrina, se caracterizeaza prin realism. Sfintele slujbe nu fac numai o pomenire in forma artistica a evenimentelor evanghelice, ci le reactualizeaza, le reinnoiesc pe pamant. In timpul slujbei Craciunului, nu se face o simpla amintire despre nasterea Mantuitorului, ci Hristos se naste in chip misterios; in saptamana patimilor sufera; in luminata noapte de Pasti El inviaza. Mantuitorul continua sa traiasca in Biserica pana la sfarsitul veacurilor, iar noi devenim martori la toate lucrarile Sale. Sub cupola bisericii ortodoxe te simti aproape de Dumnezeu, ai convingerea ca cerul se coboara pe pamant, ca locuiesti in casa Tatalui, ca cele ceresti se unesc cu cele pamantesti. Acesta este sentimentul fundamental al Ortodoxiei, care se resfrange imediat in cult, in sfintele slujbe. Cultul ortodox in intregime este marturia si realizarea acestei conceptii de viata, a cunoasterii intime, a umanizarii si intruparii Fiului lui Dumnezeu, incoronata de inviere. Datorita acestui sentiment, crestinul ortodox poseda cu adevarat cunostinta si bucuria, asa cum le posedau primii crestini.

Cultul este momentul favorabil al dialogului si intalnirii cu Dumnezeu, este locul special al prezentei Domnului in Biserica Sa. Prin intermediul cultului, Biserica ia cunostinta de ea insasi ca popor a lui Dumnezeu si corp a lui Hristos, caci in cult, asa cum am vazut, se manifesta in mod real intruparea Domnului care-si face sensibila prezenta. Prin divinitatea si umanitatea Sa, intim unite in misterul intruparii, Iisus Hristos este locul propriu si unic al intalnirii intre Dumnezeu si oameni.

In cult invatatura de credinta devine doxologie, „cuvantare de marire” a lui Dumnezeu. Formularile vechi ortodoxe ale dogmei treimice si hristologice au fost expresii liturgice, sau, cel putin expresii care au tintit la slujirea imediata a imnului liturgic. Biserica Ortodoxa a preferat formularea liturgica a adevarurilor de credinta si astfel si-a pastrat posibilitatea gandirii teologice libere, pe care Apusul prin definitiile dogmatice excesive a exclus-o.

Cultul ortodox, trairea duhovniceasca, are in centru jertfa lui Hristos, a Carui moarte a adus rascumpararea tuturor. Actualizand lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu, cultul marturiseste continuu si solemn ceea ce Domnul a facut pentru noi. Biserica crede si arata ca Domnul este prezent in mod efectiv cand se aduna sa slujeasca Tainele si sa vesteasca cuvantul Evangheliei. Ea este in El si El este in ea, in mod tainic. Or, Hristos este in acelasi timp Cuvant si trup, Dumnezeu si om. Cultul marturiseste divinitatea si umanitatea Domnului.

Slujba bisericeasca este expresia credintei celei mai profunde, marturisirea colectiva si publica de credinta si de traire a dogmelor. Preot si credincios, sunt impreuna angajati in trairea si pastrarea credintei. Cultul este insasi credinta marturisita, simtita, cantata, transformata in rugaciune si intarita prin legatura de credinta, cu fratii nostri, cu Biserica intreaga. Ortodoxia nu se defineste ci se experimenteaza prin traire.

b) Sfanta Liturghie, cununa intregului cult ortodox. Centrul si cununa cultului ortodox este Sfanta Liturghie. Aici se realizeaza cea mai inalta traire duhovniceasca, pentru ca Liturghia constituie viata Bisericii. In timpul Liturghiei, nu numai ca se sfintesc cinstitele daruri, ci se reinnoieste intregul mister al intruparii de la pestera din Betleem, pana la Muntele Maslinilor, de la Nastere pana la Inaltare.

In spiritul primilor crestini „a se aduna in biserica” (I Cor. XI, 18), insemna a realiza o astfel de intrunire, a carei tinta sa fie de a se manifesta, de a se realiza prin ea Biserica. Aceasta adunare este euharistica: savarsirea Liturghiei, frangerea painii constituie; incununarea ei. Asa cum marturiseste intreaga Sfanta Traditie, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel, trei elemente erau nedespartite: Adunarea (synaxa), Euharistia si Biserica. Unitatea acestor trei elemente, atat de evidenta pentru Biserica primara, a incetat sa mai fie evidenta pentru constiinta moderna. Numai asa se explica faptul ca adeseori intruniri religioase care n-au ca tinta „frangerea painii”, „jertfa euharistica”, si nici nu pot avea ceasta tinta neavand o preotie de hirotonie harica, ci au ca scop crearea unei atmosfere de piozitate dulceaga care impresioneaza pentru moment, captiveaza pe credinciosi; neinradacinati bine in trairea duhovniceasca a Bisericii.

Sfanta Liturghie este „sacramentul adunarii” . Hristos a venit „ca sa adune laolalta pe fiii lui Dumnezeu cei imprastiati” (Ioan XI, 52). Taina Bisericii este taina Trupului lui Hristos. ” Unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, spune Mantuitorul, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei XVIII, 20). Minunea adunarii ecclesiale consta nu in aceea ca ea este suma persoanelor pacatoase si nevrednice ce o compun, ci in faptul ca ea este Trupul lui Hristos. Sfanta Euharistie nu este numai una dintre taine, ci este manifestarea si implinirea Bisericii in putere, sfintenie si plinatate. In vechime, cine lipsea de la slujba euharistica fara motive intemeiate, era excomunicat, pentru ca el insusi se rupea din unitatea organica a Trupului lui Hristos manifestata prin Liturghie.

Daca Trupul lui Hristos este reprezentat de catre cei adunati in biserica, capul este reprezentat de catre preotul hirotonit. Un grup de credinciosi devin „adunare a Bisericii” cand sunt prezidati de preot. Chiar daca, dupa conditia sa omeneasca, preotul nu este decat unul dintre cei adunati, totusi, datorita darurilor Sfantului Duh salasluite in Biserica de la Rusalii si transmise fara intrerupere prin punerea mainilor episcopului, el face activa puterea preotiei lui Hristos care S-a sfintit pe El insusi pentru noi si Care este singurul Mare Preot al Noului Testament: „Iisus, prin aceea caramane in veac, are o preotie vesnica” (Evr. VII, 24). Daca Sfintenia Bisericii nu decurge din sfintenia oamenilor ce o alcatuiesc, ci din sfintenia lui Hristos; la fel sacerdotiul preotului nu este al sau, ci este a lui Hristos, daruit Bisericii, pentru ca ea este Trupul Sau. Hristos nu este in afara Bisericii nici n-a delegat nimanui puterea Sa, ci ramane in Biserica si, prin Duhul Sfant, umple viata acesteia. Participarea credinciosului la viata Bisericii, comuniunea lui deplina cu Hristos se realizeaza la Sfanta Liturghie. „Astfel, Sfanta Liturghie poate fi socotita ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viata inchisa in egoism si in lume, la viata de comunicare cu Dumnezeu, ca imparatie a Lui. Rugaciunile indica o astfel de transcendere sau iesire a omului inchis in egoism, spre Dumnezeu Cel in Treime, sau al iubirii, chiar cand se cer in rugaciuni bunuri necesare vietii pamantesti, drept conditii de pregatire pentru imparatia lui Dumnezeu”.

Trairea duhovniceasca pe care o experimenteaza credinciosul la Sfanta Liturghie nu-i deloc subiectiva, nu-i o emotie lipsita de suport. In mod concret, la Liturghie intre Dumnezeu si om se intampla ceva, se reactualizeaza relatia cu Hristos, se realizeaza un urcus, o unire crescanda cu Dumnezeu Cel in Treime preamarit. Credinciosii care participa duminica de duminica la Sfanta Liturghie impreuna, vor spori si intre ei in comuniune. Nici un fel de alta asociatie nu creeaza intre oameni legaturi asa de profunde ca Liturghia. De fapt comuniunea creata la Sfanta slujba nu se margineste la cei prezenti, ci se extinde la toti cei ce sunt imbracati in Hristos, fie ca traiesc, fie ca au adormit.

La Sfanta Liturghie credinciosii realizeaza o „inaintare comuna in imparatia Sfintei Treimi”. In prima parte se pregatesc darurile, care la vremea potrivita se vor preface in trupul si sangele Domnului. De fapt aceasta parte pregatitoare numita „Proscomidie” nu este numai o pregatire a darurilor, ci si o anumita „producere sau proprezenta a lui Hristos Cel jertfit”.

Proscomidia are ca temei faptul intruparii si rastignirii lui Hristos. Daca simpla rugaciune catre Hristos ne pune in legatura cu El, cu atat mai mult randuiala Proscomidiei. Daca si in icoana este o anumita prezenta lucratoare a lui Hristos, in Proscomidie, numita si ea chip si „icoana” a lui Hristos, este o mai evidenta prezenta a lui Hristos Cel ce S-a nascut din Fecioara, S-a rastignit si a inviat.

Pe langa pregatirea darurilor de paine si vin, si pe langa preaducerea lor, in timpul proscomidiei credinciosii se pregatesc si se proaduc pe ei insisi. Desigur, intre Proscomidie si Liturghie propriu-zis, liturghia credinciosilor, este o deosebire. Nicolae Cabasila ne spune ca: „la Proscomidie se aduce lui Dumnezeu Hristos ca parga a creatiei, sau ca dar prezentat Tatalui de cand a luat trupul nostru din Fecioara, deci pana ce n-a fost inca rastignit; de aceea nu se asaza darurile de la inceput pe altar; caci jertfa a devenit mai tarziu, cand a fost injunghiat spre slava Tatalui” . Asa cum Hristos se proaduce inca inainte de a se rastigni, asa ne proaducem impreuna cu El noi toti, pregatindu-ne pentru o adevarata moarte dupa omul cel vechi, si pentru inviere impreuna cu El.

Dialogul intre noi si Dumnezeu, suisul duhovnicesc inceput la Proscomidie il continuam la Liturghia celor chemati, sau la Liturghia chemarii si invataturii. Daca citirea Apostolului si Evangheliei, precum si predica in vremurile de inceput ale Bisericii, au fost asezate aici, aveau ca si temei multimea catehumenilor ce se pregateau pentru Sfantul Botez si care la a treia Parte a Liturghiei, Liturghia credinciosilor, nu mai puteau participa. Chiar daca astazi marea majoritate a celor prezenti sunt crestini, totusi chemarea si invatatura au o importanta foarte mare. Chemarea adresata credinciosilor este o invitatie de a nu ramane in starea in care se afla, de a inainta spre starea de credinciosi vrednici de a participa la aducerea jertfei euharistice. Invatatura este necesara pentru ca s-au inmultit membrii Bisericii, care cunosc prea putin invatatura crestina.

„Lecturile biblice din cadrul Sfintei Liturghii reprezinta principalul izvor al credintei si pietatii noastre si, in acelasi timp, unul dintre mijloacele prin care Liturghia ne pregateste pe de o parte, ca sa ne apropiem si sa primim cu vrednicie Sfintele Taine, iar pe de alta parte ca sa ne putem pastra si sa ramanem intr-insa. Cuvantul Domnului din Sfanta Evanghelie ne este dat deci in Liturghie ca o lumina pentru mintea, sufletul si inima noastra, asa precum Sfantul Sau Trup ni se da spre intarirea si tamaduirea sufletului si a trupului”.

A treia parte a Sfintei Liturghii, si cea mai importanta, este Liturghia credinciosilor sau Liturghia jertfei si a Sfintei Impartasanii. Aici Liturghia isi atinge tinta, aici credinciosii au posibilitatea sa fie partasi la cea mai aleasa desfatare duhovniceasca, implinindu-se cuvintele Mantuitorului: „Eu va randuiesc voua imparatie, precum Mi-a randuit Mie Tatal Meu, ca sa mancati si sa beti la masa Mea, in imparatia Mea” (Luca, XXII, 29-30). Daca adunarea si pregatirea credinciosilor, proaducerea darurilor, este o prima conditie a Liturghiei, daca prin chemarea la o viata aleasa si prin invatarea dreptei credinte credinciosii inainteaza impreuna in imparatia Sfintei Treimi, implinirea sta in a ajunge cu Hristos la masa intru impartia Sa.

La fiecare Liturghie, sub forma de miride, toti membrii Bisericii sunt adunati in jurul Agnetului – Mielul de jertfa, si integrati in jertfa Sa. Cand s-a sfarsit Proscomidia, totul este raportat la jertfa lui Hristos, noi toti suntem „ascunsi cu Hristos in Dumnezeu” V (Col. III, 3). Cand se scoate o mirida si se pronunta un nume, persoana respectiva este oferita in jertfa lui Dumnezeu, este facuta sa intre in iertarea pacatelor, in harul luminos ‘ care izvoreste din mormantul lui Hristos, in viata transfigurata si indumnezeita pentru care a fost creat. Daruindu-ne pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos, la momentul culminant al prefacerii vom fi prezenti in ofranda eterna adusa catre El lui Dumnezeu pentru mantuirea neamului omenesc. Nutrindu-ne apoi cu „Painea cea cereasca si cu paharul vietii” , gustand si vazand cat de bun este Domnul, vom da deplina satisfactie evlaviei celei mai pure.

3. Sfintele Taine si ierurgiile Bisericii – folosul lor.

Harul Duhului Sfant, credinta si faptele hune sunt cele trei conditii ale mantuirii. Omul devine partas al harului Duhului Sfant „intrucat se uneste cu Hristos si repeta drumul Lui, pentru mantuirea sa, prin Sfintele Taine”. Prin Taine se realizeaza „unirea Lui Dumnezeu cu creatura”, Hristos patrunde cu trupul Sau, cu energiile trupului Sau; preamarit, in trupul nostru. Lucrul acesta se petrece numai in Biserica, „caci aici lucreaza Hristos prin Duhul Sau, revarsand viata dumnezeiasca asupra Bisericii si asupra madularelor ei care participa la viata Capului, Hristos”. Nu este alta cale de satisfacere adevarata a evlaviei autentice, de unire cu Hristos, decat aceasta. Pietismul sectant incearca stari de inaltare sufleteasca facand abstractie de Biserica si Taine, stimuland emotivitatea prin cantari de factura moderna, prin discursuri si rugaciuni. Rezultatul este ca se creeaza adevarate stari de psihoza colectiva si nu de putine ori participantii ajung cu vremea sa fie bolnavi sufleteste, sa devina psihopati.

Biserica Ortodoxa „crede ca orice alta unire cu Dumnezeirea, deci aceea care nu se realizeaza prin Hristos si in Hristos, este o iluzie”. Hristos prin Sfintele Taine, prin spalarea Botezului, prin ungerea cu Sf. Mir, prin Sfanta Euharistie, isi face salas in sufletul nostru, se face una cu el, il trezeste la o viata noua. Tainele de inceput, Botezul, Mirungerea si Euharistia ne nasc, ne intaresc, si ne desavarsesc in viata cea noua; Pocainta si Maslul ne insanatosesc sufleteste si trupeste; Preotia si Cununia ofera celor pregatiti puterea de a indeplini misiuni speciale in slujba comunitatii.

Spiritualitatea ortodoxa are un caracter hristocentric si pnevmatic bisericesc, pentru ca acolo unde este Hristos prin Taine, acolo este Biserica plina de Duhul comuniunii in El. Madular a lui Hristos devine omul daca se integreaza in El prin Taine. Credinta, ca putere a cresterii spirituale, vine in om de la Hristos, prin Biserica, care este Trupul Lui. Prin Botez omul devine madular al lui Hristos si intra in atmosfera de credinta care insufleteste obstea bisericeasca. Neinsufletit si neimboldit continuu de credinta din obstea Bisericii celei adevarate, nimeni n-ar fi in stare sa ramana in credinta si sa creasca in ea si in roadele ei.

Ierurgiile, ca rugaciuni speciale prin care se binecuvanteaza lucrurile si lucrarile omenesti, elementele naturii, sunt alaturi de Taine mijloace prin care Dumnezeu ne sfinteste. Reiese de aici o trasatura specifica spiritualitatii ortodoxe: pan-cosmismul ei. Prin slujbele ortodoxe se sfintesc nu numai sufletele oamenilor, ci intreaga lume. Actiunea sfintitoare a Sfantului Duh se raspandeste prin Biserica asupra intregii naturi. Soarta naturii fiind legata de soarta omului, din pricina caruia a suferit stricaciunea, isi gaseste dezlegarea si restaurarea tot impreuna cu omul. Mantuitorul, prin intrupare, S-a legat de intreaga natura, iar mantuirea este „a doua creatie a lumii„. Biserica binecuvanteaza toata faptura: apa, florile, ramurile de copaci, spicele de grau, strugurii, precum si obiectele intrebuintate la sfintele slujbe. Biserica se roaga pentru om cand este sanatos, dar si atunci cand este bolnav si neputincios. Se roaga pentru mantuirea lui, dar si pentru nevoile lui pamantene, pentru izbavirea lui din nevoi, din neajunsuri. Il binecuvanteaza pe el dar si lucrurile de care se foloseste in viata zilnica.

Concluzii

Am vazut din cele relatate ca intre dogma si cult, intre teologie si evlavie, intre credinta si rugaciune este o legatura inseparabila. In Biserica Ortodoxa cultul este insasi credinta marturisita, simtita, cantata, transformata in rugaciuni si imne. Incununarea cultului este Sfanta Liturghie, prin care Mantuitorul continua sa traiasca in Biserica, iar noi devenim in mod real martori ai evenimentelor mantuitoare si partasi la Euharistie-Taina imparatiei lui Dumnezeu.

Pietismul sectant a substituit adevaratei inaltari spirituale, emotii sentimentale subiective, care se resfrang in viata adeptilor cultelor respective avand ca rezultat nu de putine ori, stari de. tulburare sufleteasca, de dezechilibru. Pe plan social sectantii, prin bigotismul si fanatismul lor, au o atitudine de rezerva si adeseori de ura fata de ceilalti oameni, care sunt si ei fii ai aceluiasi Parinte.

Dimpotriva, maretia, frumusetea si echilibrul cultului ortodox lucreaza pozitiv asupra inteligentei, sentimentului si vointei tuturor celor ce sunt prezenti la savarsirea lui. E drept ca pentru omul nepregatit duhovniceste aceste adevaruri nu sunt evidente si poate cadea victima prozelitismului sectant. Este o datorie de constiinta pentru preotii si credinciosii Bisericii Ortodoxe care „au gustat si au vazut ca este bun Domnul” sa-i convinga si pe cei sovaielnici ca Biserica, salas de inchinare, si cultul divin sunt locul evlaviei celei adevarate.