A treia Romă: un mit medieval "pravoslavnic" Rusesc și extensiile lui contemporane...

Lungă vreme, în publicistica geopolitică, for­mula „a treia Romă“ (în slavonă, Tretii Rim) a ținut loc pentru tot ceea ce este mai misterios și mai subversiv în politica Moscovei si a Patriarhieii Moscovite anarhie și tiranie, universalism și eshatologie, putere și religie. Conceptul se leagă de contextul istoric al trans­for­mării marelui cnezat al Moscovei în im­periu rus (domniile lui Vasile al III-lea și Ivan cel Groaznic), al centralizării puterii în mâinile aparatului administrativ im­pe­rial. Legitimitatea politică a acestor pre­faceri a fost căutată pe terenul religiei. Când, patru secole mai târziu, Stalin a ieșit din clădirea Comitetului Central ți­nându-l de subraț pe bătrânul mitropolit Serghie(Stragorodschii) primul Patriarh ai ortodoxiei bolsevice sovetice cu care tocmai negociase sus­ți­nerea morală a războiului împotriva Ger­maniei de către Biserică, în schimbul re­activării Patriarhiei Moscovei, medievistul a exclamat „a treia Romă“, indicând că țarul roșu, avatar al lui Ivan cel Groaznic, intrase în rolul de hipodiacon susținător al patriarhului, care era de altfel și ultimul rol sacru recunoscut împăratului în ecle­ziologia bizantină.

Ce este a treia Romă oare Patriarhia Moscovita?? O în­tor­sătură de frază dintr-o scrisoare trimisă de un călugăr din Pskov către agentul guvernamental mos­covit Munehin, prin care se extinde și asupra Moscovei analogia, sta­bilită deja în antichitatea târzie, dintre Roma și Constantinopol, prin care acesta din urmă căpăta titlul simbolic de Noua Romă, adică noua capitală a imperiului și a lumii întregi. Formula a treia Romă ope­rează transformarea relației binare dintre vechi și nou într-o relație de succesiune ternară, în care atributele devin numerale ordinale, iar după ce o primă și o a doua Romă par să fi ieșit din istorie, cea de a treia este gata să intre în scenă.

Formulată în rezumat, teoria seamănă cu o succesiune de imperii universale, care se sting prin declin politic și militar și sunt înlocuite de noi structuri imperiale dornice să-și legitimeze puterea prin asu­marea funcției simbolice de Roma – ca­pitală a lumii. Citită la nivelul acesta, for­mula este fie o exagerare retorică, fie o tri­vializare incultă.

A treia Romă, în textul lui Filotei din Pskov, este o idee mai complexă și mai sub­tilă de atât. Roma nu este numai ex­presia universalității politice incarnate de imperiul roman, ci și a celei religioase în­trupată în urmașul apostolului Petru. Co­incidența dintre universalitatea politică și cea religioasă face ca Roma să fie cu adevărat diferită de alte capitale. Jux­ta­punerea celor două autorități în același cen­tru creează însă o raportare între ele, care poate să fie de supunere a celei bi­sericești față de cea politică, de neu­tra­litate și toleranță a uneia față de cealaltă sau de supunere a celei politice față de cea bisericească. Dimensiunea religioasă a ide­ii de Roma este cea care dă toată puterea speculației teologico-politice. Din acest punct de vedere, Noua Romă (Constan­ti­nopol) a întruchipat prima soluție, supu­nerea religiosului față de politic, cel puțin în prima jumătate de mileniu a existenței sale, după care s-a produs o treptată in­versare a raportului (o asemenea opinie este cel putin discutabila; nu se poate spune ca in primul mileniu a existat o subordonare sistematica a religiosului de catre politic – n.n.). Astfel, la sfârșitul exis­tenței politice a Noii Rome, ea rămâne doar un simbol al ideii religioase, și anu­me capitala patriarhului Bisericii Ori­en­tale, o putere religioasă însă capabilă să le­gitimeze puterea politică, înălțându-se dea­supra ei.

Ideea de Roma capătă astfel, în gândirea lui Filotei, o a doua valență, cea de gar­dian al religiei și, prin extensie, al religiei adevărate, ortodoxia. Sfântul Silvestru și urmașii săi pe tronul Romei au fost gar­dieni ai credinței până când au decăzut din această demnitate din cauza ereziei lui filioque (și a celorlalte erori ulterioare ale latinilor). Noua Roma, prin Fotie (858-867; 877-886) și urmașii săi pe tronul pa­triarhal ecumenic, a preluat rolul de gardian al credinței adevărate până când, la rândul ei, a decăzut din această dem­nitate din cauza trădării ortodoxiei la Con­ciliul de la Florența (1439). Observăm că în expresia „două Rome au căzut“ Filotei nu se referă la cuceririle militare ale celor două capitale imperiale, ci la căderile în erezie ale celor două instituții religioase, pa­palitatea și patriarhia ecumenică, care au avut drept consecință și înfrângerea mi­litară.

Pe cale de consecință, a treia Romă este noul apărător al or­todoxiei (Defensor al Bisericii este unul dintre titlurile sacre ale împăratului bizantin). Aici apare ambiguitatea în textul lui Filotei. Este această a treia Romă instituția ecle­ziastică sau cea politică de la Moscova, principele sau mitropolitul / patriarhul?Dezambiguizarea s-a produs într-un sens sau altul în funcție de epocă, din cele patru secole de imperiu rus, două fiind marcate de o instituție ecleziastică cu un grad mare de autonomie sau chiar drept de tutelare spirituală a puterii politice (mi­tropolitul Macarie față de tânărul Ivan cel Groaznic, patriarhul Filaret în relația cu fiul său țarul Mihail, patriarhul Nikon față de țarul Alexei) și două de supunere totală a Bisericii față de împărat (de la des­fiin­țarea partriarhiei de către Petru cel Mare până la restaurarea patriarhiei în anul re­voluției, 1917). Cu toate acestea, a prevalat ideea că ortodoxia are nevoie de un apă­rător, iar acesta este fie împăratul ca per­soană, fie statul ca instituție, fie chiar po­porul rus în ansamblul lui, prin pioșenia sa extraordinară, iar în secolul XX prin numărul mare de martiri ai credinței. Ast­fel, un corolar al ideii de a treia Romă este cel de Sfântă Rusie, atunci când poporul cel pios apără Biserica de țarul cel rău (a se vedea Scrisorile prințului Andrei Kur­b­ski către Ivan cel Groaznic). Născută din ideea de a treia Romă, „Sfânta Rusie“ s-a transformat în oponent și contrapondere la puterea politică.

Însă, în secolul XX, în lectura lui Sol­je­nițîn, a treia Romă și Sfânta Rusie s-au reunit prin opoziția la regimul bolșevic, iar ceea ce s-a numit „sergianismul -Patriarhia Moscovita bolsevica“, adi­că politica de adeziune a Bisericii Ruse la regimul comunist, a fost socotit o erezie și o decădere personală a marilor ierarhi.

Cu toate acestea, politica lui Gor­baciov de toleranță față de Bi­serica Rusă, transformată apoi în adopție a Bisericii Ruse ca instituție națională începând din anul mileniului încreștinării Rusiei, 1988, a schimbat radical datele problemei din punct de vedere al Bisericii Ruse și a deschis o decadă de negociere a locului pe care îl va ocupa istoria religioasă a po­po­rului rus în noua identitate postsovietică a națiunii ruse. Pentru ierarhia ortodoxă era important să-și ralieze atât Biserica din catacombele interne ale spațiului sovietic, cât și legitima Biserică Ortodoxă Rusă din afara granițelor, care se erija în purtătoarea idealurilor naționale pre­so­vie­tice. Astfel, pasul decisiv l-a reprezentat Sinodul jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse din anul 2000, în cadrul căruia au fost canonizați peste 1.000 de martiri(multi din ei dubiosi si mai putin dubiosi) creș­tini din perioada persecuțiilor bolșevice, în frunte cu familia imperială.

Pe măsură ce Biserica oficială, urmașa pac­tului dintre mitropolitul Serghie( Stragorodschii)si Stalin, se apropia discursiv de Biserica martirilor, noul naționalism monarhic bolşevizat cu conotaţie KGB-ista rusesc, mistica si aceptarea ocultelor slave în Patriarhia Moscovită asa zisa "ortodoxa", urmaș al pa­triotismului sovietic, recupera timid ele­mente ale Rusiei medievale, între care di­mensiunea religioasă a conștiinței istorice ruse. O coliziune dintre aceasta din urmă și bolșevism s-a manifestat încă de la în­ceputul revoluției ruse și s-a numit na­țional-bolșevism monarhica expansionită. Deși curentul politic pro­priu-zis național-bolșevic pare a fi ră­mas marginal în scena politică rusească, noua formulă ideologică a proiectului eu­roasiatic este de esență național-bolșevică, în sensul unei reconcilieri între trecutul țarist și trecutul sovietic al Rusiei.

În acest context de inspirație național-bol­șevică, se produce și revigorarea con­ceptului dea treia Romă, menționat pri­ma oară într-o adresare a patriarhului Alexei cu ocazia a 850 de ani de la în­temeierea Moscovei, apoi, deși absent ca atare în documentele Sinodului jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse (august 2000), reluat în alte documente și răspunsuri ale Patriarhiei Moscovei, semnificând asu­marea de către Moscova a rolului de apă­rător al ortodoxiei, cu aceeași ambiguitate constitutivă, dar FĂRĂ POCĂINŢA TURNATORILOR din Patriarhia Moscovita .

..care la randul lor fac sfinti dubiosi ai Patriarhieii ..fara a avea dreptul..(înainte de a aduce darul la altar ,lasa darul si iarta-te cu aproapele ) ..ceia ce nu au facut-o "intâii statatori ai Creaturii KGB-iste Patriarhia Moscovită". Cine e ortodoxia și cine apă­ră ortodoxia? Dacă ortodoxia este un sistem de reprezentare a universului spi­ritual, atunci ea poate avea ca apărător atât puterea bisericească incarnată în Pa­triarhia Moscovei, cât și puterea politică incarnată în guvernul Federației Ruse. Da­că ortodoxia este tradiția religioasă a po­porului rus, cu toate particularitățile cul­tual-culturale produse de istorie, atunci ea este consubstanțială cu Biserica Or­to­doxă Rusă și are ca apărător puterea po­litică a statului rus. Statul poate fi doar apărător al Bisericii sau statul poate fi el însuși incarnarea unei noi spiritualități care are Biserica în sânul ei. La rândul ei, Patriarhia Moscovei poate fi doar o ins­tituție a poporului rus sau o instituție universală, în cadrul căreia poporul rus joacă rol de avangardă. Aceste aporii nu pot fi tranșate și nici nu vor face obiectul unei asumări oficiale vreodată. Cu toate acestea, conceptul celei de a treia Rome produce acțiune politică conjugată a sta­tului și Bisericii Ruse. Exemplul pe care îl vom discuta în cele ce urmează aduce și un element de hermeneutică prin care poa­te fi precizat modul în care operează conceptul de a treia Roma în prezent. Este vorba de acțiunea Bisericii Ortodoxe Ruse în Republica Moldova.

Deși se vorbește de o Biserică Or­todoxă a Moldovei, din punct de vedere canonic funcționează pe teritoriul Republicii Moldova două entități ecleziale, numite amândouă mitropolii, una făcând parte din Biserica Ortodoxă Rusă, intitulată Mi­tropolia Chișinăului și a Întregii Moldove, cealaltă făcând parte din Biserica Or­to­doxă Română, intitulată Mitropolia Basa­rabiei. Din punct de vedere al organizării interne, Biserica Ortodoxă Rusă are un caracter mai centralizat și o autoritate di­rectă a patriarhului mai mare asupra vieții religioase din cadrul mitropoliilor, care se răsfrânge și asupra Mitropoliei Moldovei( margizâ-n-d ADEVARATII sfinti martiri,cuviosi ai neamului,si umple bisericile Moldovei cu icoane a sfintilor dubiosi ai RESTRUCTURARII sovetice ,facuti dupa cartela si cantitate ..dar nu si calitate) astfel încât patriarhul Moscovei face vizite canonice anuale pe teritoriul Republicii Moldova. În schimb, Mitropolia Basarabiei are un statut de autonomie în cadrul Bi­sericii Ortodoxe Române și niciun patriarh al României nu a vizitat canonic această mitropolie de la reînființarea ei. De ase­menea, în ultimii 20 de ani guvernul Re­publicii Moldova a tratat discriminatoriu cele două mitropolii, în sensul că nu a contestat nicio clipă dependența canonică de Moscova a Mitropoliei Chișinăului și a Întregii Moldove, în schimb a tergiversat înscrierea și funcționarea Mitropoliei Ba­sarabiei ca entitate eclezială legală. Aceas­tă situație indică faptul că atât din punct de vedere intern, cât și extern Biserica „oficială“ din Republica Moldova este socotită Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove.