SUNTEM CONSTIENTI DE RASPUNDEREA NOASTRA FATA DE TAINA SFANTULUI BOTEZ?

SUNTEM CONSTIENTI DE RASPUNDEREA NOASTRA FATA DE  TAINA SFANTULUI BOTEZ?

Procedez ca un parinte nascut din nou?

Copilul este mai mult influentat de viata noastra decat de vorbele noastre

La intalnirea noastra precedenta ne-am referit la botez. Am spus ca in Biserica noastra s-a impus botezul pruncilor si ca, desi este o Sfanta Taina, un act sacramental prin care se savar­seste schimbarea omului – si intr-adevar prin botez moare omul cel vechi si invie omul cel nou – Botezul nu este un act magic, care rezolva toate problemele. Este o Taina care face minuni, care influenteaza si lucreaza asupra pruncului si pentru ca acesta nu opune nici o rezistenta. Cu toate acestea insa, pentru ca Botezul sa lucreze deplin, asa cum spun Parintii Bisericii, trebuie si omul, odata cu cresterea si cu maturizarea lui, odata cu constientizarea acestui act, sa conlucreze cu harul pe care l-a primit la Botezpentru ca sa devina in cele din urma un om nou.

Invocand altoirea pomului, spuneam ca dupa ce altoim un pom, nu putem spune ca lucrarea s-a terminat odata cu altoirea insasi. Nu este suficient faptul ca l-am altoit, ci trebuie sa concureze multi alti factori pentru ca, in cele din urma, acest pom sa devina un pom domestic, care sa faca roade domestice. Am subliniat si faptul ca parintii si nașul joaca un foarte important rol in aceasta lucrare.

Aceasta lucrare din partea parintilor si din partea nașului – de a ajuta pruncul care s-a nascut sa devina un crestin adevarat si sa ajunga „la masura varstei desavarsirii lui Hristos” (Efeseni 4,13), dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel, nu se implineste numai prin aceea ca parintii si nasul doresc sa se implineasca. Nu se implineste numai prin aceea ca vor spune copilului ce trebuie sa spuna, ce trebuie sa faca, cum trebuie sa gandeasca. Nu este suficient acest lucru, si nu numai ca nu este suficient, dar uneori incurca si mai mult.

Pentru ca parintii sa procedeze asa cum se cuvine cu copilul care a fost botezat, in timp ce acesta creste, este necesar ca altoiul vietii celei noi in Hristos sa fi crescut la parinti suficient de mult incat acum sa rodeasca deja. Este nevoie ca ei insisi sa fie altoiti in Hristos, sa fie crestini cu adevarat. Altfel, daca parintii, sau nasul, sau dascalii, sau preotul care au grija educatiei copiilor nu sunt ei insisi nascuti din nou, in clipa in care vor spune copilului ce trebuie sa faca: „Copilul meu, acesta trebuie sa faci, asa trebuie sa vorbesti, asa trebuie sa te comporti, asa trebuie sa gandesti!”, oricat de corecte ar fi cele aratate copilului, acesta nu va fi influentat de ele.

Copilul este influentat mult mai mult de viata celui care-l invata si-i spune ce sa faca, de comportarea acestuia, decat de cele spuse de el.Desigur, trebuie sa-i spunem, sa-l luminam pe copil, sa-i explicam, sa-l sfatuim, dar toate acestea vin de fapt sa completeze educatia, sa completeze formarea pe care o au parintii sau nasul. Acesta este un aspect foarte delicat, dar foarte important.

Te indoiesti, cumva?

Insist si as dori sa luam aminte cu totii ca putem gasi si solutia la dificultatile pe care le intampina multi parinti si multi dascali. Desi nu sunt putini parintii aceia care vor sa-si educe bine copiii, care vor sa-i aseze pe copiii lor pe un drum crestin, in cele din urma nu fac mai nimic decat sa se vaite. Şi nu numai ca se plang, dar mai mult decat atat, in mintea lor incepe sa se nasca o indoiala, un fel de necredinta:

„Sunt corecte, oare, acestea sau nu sunt corecte? Trebuie facute sau nu? Are vreo putere Botezul, are vreo putere Evanghelia, au vreo putere cuvintele lui Dumnezeu, are vreo putere ceea ce numim in general crestinism?”

Incepem sa ne indoim, oricat de tari am fi. Incepem sa scadem in credinta noastra, tocmai pentru ca, in fapt, nu am reusit ceea ce am vrut sa reusim. Dar nu putem reusi deoarece ne sprijinim numai pe cunostintele noastre, in ceea ce spunem ne sprijinim pe ceea ce dorim sa facem si nu luam aminte asupra noastra insine: Noi insine ce suntem? Ce am devenit? Luam aminte la ce influenta avem asupra copiilor cu prezenta si cu faptele noastre?

Pentru a fi mai concreti: tatal si mama, orice om mai mare care se ingrijeste de copii, care sfatuieste sau invata, in clipa in care face aceste lucruri, daca in adancul lui nu are certitudine, daca are vreo indoiala sau cea mai mica neliniste, daca pare sa ezite, arata ca nu calca ferm, ca pe pamant tare si stabil, atunci copilul nu va intelege mai nimic din ceea ce-i va spune si nu va fi influentat deloc pozitiv.

[…]; cand, pe de o parte, mama sau tata sfatuiesc pe copii ca in incercarile, accidentele cu care se confrunta sa aiba incredere in Dumnezeu, si, pe de alta parte, el insusi, tata, sau mama, in adancul lor nu au aceasta incredere, atunci sfatul lor nu o sa prinda la copil in nici un fel si nu pot influenta pozitiv copilul, iar eforturile lor raman zadarnice.

Sau cand, dupa o nebunie pe care a facut-o copilul, dupa o neascultare, dupa ce a facut ceva ce nu trebuia, se intoarce la tata sau la mama si atitudinea acestora fata de copil este de asa maniera incat arata ca ei nu se incred in Hristos in adancul sufletului lor, ca nu au certitudinea aceea launtrica, ca altoiul nu s-a prins in ei insisi – nu o spun, dar lucrurile o arata – atunci atitudinea lor nu are nici un efect pozitiv asupra copilului.

Nu este de ajuns sa se intristeze mama si sa spuna in ea insasi:

„Copil rau ce esti, ma minti! Unde o fi invatat sa minta?”

Nu ajunge numai sa te superi sau sa-l controlezi pe copil. Daca mama nu se intristeaza si daca nu controleaza ca o mama nascuta din nou, acestea nu sunt lucratoare. Şi nu numai ca nu sunt lucratoare, nu folosesc, ci pot sa faca lucrurile si mai rele decat sunt deoarece provoaca reactii din partea copilului.

Toata stradania ta, ca parinte, se limiteaza la a taia vlastarele salbatice ale unui pom altoit?

Ma tem ca, mai ales in zilele noastre, se intampla acest mare rau care probabil altadata nu s-a intamplat atat de mult. Am spus de ce acum se intampla mai mult decat altadata. In zilele noastre se intampla deoarece lipseste schimbarea profunda si esentiala in om si ne limitam numai la ceea ce citim sau invatam, la cele pe care le intelegem cu mintea sau dorim sa le aplicam. Ne limitam adica la curatirea coroanei. Dar ce vlastare taiem? Nu prea stim. Taiem altoiul sau vlastarele salba­tice care au iesit din radacina veche si care au facut ca pomul altoit sa redevina salbatic?

Ne limitam numai la a spune:

„De ce a facut asta?”

Spun acest lucru mai ales pentru crestini, pentru crestinii adevarati. Ceilalti pot spune:

„Sa procedeze copilul si asa, nu-i nimic!”

O spun pentru parintii buni, care au aceasta grija, aceasta stradanie ca nu cumva copilul sa se strice, sa se piarda, sa se amageasca si sa rataceasca de la drumul cel bun si sa devina un om rau. Nimeni nu are nimic impotriva sa aiba aceasta neliniste, aceasta grija. Intrebarea este, insa, in ce masura sunt nascuti din nou ei insisi, in ce masura toata nelinistea si grija lor, toata stradania si silinta pe care o arata se limiteaza numai la a taia crengile unui pom salbatic. Şi fireste ca, in timp ce rotunjesc pe ici pe colo, in timp ce il constrang de aici si de dincolo, copilul sufera, reactioneaza, se razvrateste si, in cele din urma, nu se ajunge la nici un rezultat.

Sa incercam sa dobandim cu ajutorul si cu harul lui Dumnezeu aceasta transformare interioara, aceasta luminare launtrica, acel ceva care ne va ajuta de fiecare data – fie atunci cand certam, fie atunci cand aratam ce trebuie facut, fie atunci cand pedepsim sau orice altceva am face – sa facem lucrurile ca oameni renascuti. In aceasta situatie, chiar daca sufera, chiar daca se supara prin ceea ce facem noi, in cele din urma copilul nu simte ca are de a face cu un parinte care, desi, a fost altoit in Hristos, altoiul s-a uscat, prin urmare parintele lui este un pom salbatic, este un om vechi. Copilul botezat poate fi mereu deschis harului lui Dumnezeu.

Trebuie sta avem incredere nelimitata in harul lui Dumnezeu. Sa avem incredere nemarginita in ajutorul care vine de sus fara nici o limita. Sa avem constiinta profunda, certitudinea si cunostinta faptului ca ceva a venit din afara lumii; ceva care nu este formare, nu este educatie, nu este intelepciune, nu este facatura omeneasca, ci este ceva care a venit de la Dumnezeu si a venit in persoana lui Hristos. Acest ceva este in Biserica, in Sfintele Taine, in intreaga viata a Bisericii. Este harul lui Dumnezeu, prezenta Sfantului Duh, prezenta continua a lui Hristos, a lui Hristos celui viu in Duhul Sfant. Acest lucru exista! Şi lucreaza, influenteaza, face minuni. Sa avem aceasta certitudine.

Şi acest ceva este la dispozitia noastra si-l putem oferi copiilor. Un copil care a fost botezat si care creste incet-incet poate fi continuu deschis harului lui Dumnezeu. Parintii se pot ruga pentru el, il pot impartasi regulat, pot, uneori, sa-i faca si rugaciuni speciale. Nu stiu daca avem in vedere situatii concrete.

Sunt situatii in care, de exemplu, un copil nu poate sa doarma. Ce sa fie de vina? Uneori poate sa nu fie nimic de vina, ci sa aiba vreo dezordine psihica si duhul rau gaseste asa prilejul de a lucra mai usor. Nu-l lasa pe copil sa doarma si-l tine intr-o continua neliniste. Intr-o astfel de situatie poate fi chemat preotul sa faca rugaciunea trebuincioasa si copilul, asa cum spun pe la sate, sa doarma ca unul care a fost „citit”. Acest lucru il stiu bine crestinii simpli si, cu credinta aceasta iau copilul care este nelinistit, copilul care are ceva si pentru care doctorii nu au nimic de facut si-l duc la biserica, la icoana Maicii Domnultui, ii ung cu untdelemn sfintit de la icoana Maicii Domnului si cheama preotul sa-i citeasca o rugaciune. Şi, intr-adevar, in chip minunat, harul lui Dumnezeu poate sa lucreze si sa faca ceva ce nu ar fi putut face nici injectia, nici jucaria, nici interventia unui doctor.

Sigura diferenta este aceea ca harul acesta, puterea care lucreaza prin rugaciune, prin cercetarea Bisericii, si, mai ales, prin Dumnezeiasca Impartasanie si prin Sfintele Taine, in general, nu lucreaza […] [astfel] incat influenta duhului celui rau sau orice alta lucrarea rea asupra copilului sa paraseasca pe copil pentru totdeauna. Omul intreg este in fata lui Dumnezeu. Şi trupul copilului si sufletul lui sunt in fata lui Dumnezeu si in toate lucreaza harul lui Dumnezeu. Lucrarea celui rau poate reveni! La fel si starile rele ale copilului. Adica, poate cineva sa impartaseasca copilul astazi, sa-i citeasca rugaciune, sa-l duca la Maica Domnului sau la un sfant si sa se imbunatateasca starea lui astazi si maine si poimaine, dar situatia anterioara a copilului poate sa revina.

Lucrurile acestea trebuie sa le limpezim incet-incet, deoarece pot exista ca indoiala in noi. Sfintele Taine si rugaciunile Bisericii lucreaza. Harul lui Dumnezeu lucreaza cu adevarat. Iar asupra copilului mic lucreaza mult mai mult deoarece acesta nu opune rezistenta. Aceasta nu inseamna insa ca, odata cu lucrarea harului lui Dumnezeu toate relele sfarsesc pentru totdeauna si, din momentul acela, in mod magic, toate vor merge bine. Harul lui Dumnezeu lucreaza pana la un punct, face ceea ce poate sa faca intr-un anume fel fara sa conlucreze si omul insusi, dar, de la un moment dat, este nevoie de conlucrarea acestuia. La copiii mici este nevoie de conlucrarea parintilor cu harul.

Copilul trebuie ajutat sa conlucreze cu harul lui Dumnezeu

Chiar daca copilul este botezat, chiar daca este impar­tasit, chiar daca i-au fost citite multe rugaciuni si a fost purtat pe la sfinti – toate acestea pot avea o influenta benefica asupra lui mai ales datorita faptului ca nu opune rezistenta si sufletul lui le primeste – in cele din urma copilul poate sa devina de nerecunoscut. Poate sa devina ca si cand nu ar fi fost botezat, sau ca si cand nu a fost impartasit niciodata, ca si cand nu s-ar fi intamplat niciodata minunea pe care a vazut-o parintele insusi la copil. Copilul poate sa ajunga la o astfel de stare ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic din toate acestea. De ce? [Din cauza] parintilor.

Revin la exemplul nostru. Este lucru important sa altoiasca cineva un pom. Acest lucru este totul, dar poate sa nu insemne nimic daca, din clipa altoirii, pomul nu mai este ingrijit pentru a deveni un pom domestic, roditor. Este nevoie de multa ingrijire pentru ca altoiul sa se dezvolte normal.

Tot ceea ce fac parintii pentru copil influenteaza benefic copilul si, de fiecare data, putem spune ca se lucreaza o minune cu acesta. De fiecare data, copilul este altoit intr-un anume fel cu harul lui Dumnezeu. Sfanta Impartasanie, Sfantul Maslu, orice rugaciune, inchinarea la Maica Domnului sau la un sfant, mersul la biserica, sarutarea icoanelor, toate acestea si celelalte asemenea lor influenteaza benefic pe copil, ori de cate ori se intampla. Dar, pe de alta parte, toate acestea pot fi ca si cand nu s-ar intampla daca copilul nu este ajutat pe masura pentru ca incet-incet, pe masura ce creste, sa participe el insusi la lucrarea aceasta pe care o face harul lui Dumnezeu asupra lui – harul este acel lucru strain de copil, strain de noi, care este din afara lumii, care vine de la Dumnezeu – si sa conlucreze cu harul pentru a ajunge acolo unde trebuie sa ajunga. Pentru ajutorarea copilului, in vederea conlucrarii lui cu harul, nu este suficient sa-i spunem ce sa faca. Este important de unde vin sfaturile. Vin de la un parinte care are in el harul lui Dumnezeu, este renascut duhovniceste? Daca presupunem ca un parinte este sfant si de fiecare data are cea mai potrivita atitudine fata de copil, ca un om nascut din nou cu adevarat, aceasta nu inseamna ca in mod necesar copiii lui vor apuca pe drumul cel bun. Este posibil sa nu se intample acest lucru! Pentru ca ceea ce va deveni fiecare copil depinde de harul lui Dumnezeu, depinde de educatia si cresterea pe care i-o vor da parintii, dar depinde si de voia lui.

Copilul este o personalitate libera si, odata cu cresterea, de el depinde drumul pe care-l va urma. Odata cu cresterea, copilul poate sa inceapa sa reactioneze si personalitatea lui sa nu mai accepte ceea ce spun parintii. Dar aceasta este alta tema. Acum vorbim despre parinti.

Fiecare parinte are nevoie de o schimbare radicala

Insist atat de mult asupra acestor lucruri deoarece, nu de putine ori, in dialogurile pe care le avem, constatam ca unii parinti, care, ar zice cineva, au prisos de interes si de osteneala, de neliniste si de preocupare de a-si educa bine copilul, constata ca lucrurile se intampla ca si cand nu ar auzi nimic din ceea ce spunem noi aici. Cum de se intampla asa? De ce aceste lucruri nu pot influenta mai profund pe acel tata sau pe acea mama si sa-i ajute sa se schimbe, in asa fel incat, ceea ce au de spus copilului sa spuna de o asa maniera incat sa prinda, si sa se comporte in asa fel incat sa aiba rezultate? Este atat de greu sa primeasca ceea ce spunem noi aici? Sunt eu atat de strain de realitate? Nu stiu! Poate ca asa este.

Ma tem, insa, ca in special in vremea noastra, inimile noastre s-au impietrit, s-au inchis si raman in intuneric, in captivitatea iubirii de sine, a egoismului si tot ceea ce face cineva face fiind influentat de continutul iubirii fata de el insusi si, de aceea, totul esueaza. Intr-o ultima analiza, in clipa in care cineva-l cearta pe copil sau il ingrijeste, ii vorbeste in asa fel incat vorba lui il slujeste pe el insusi, se comporta de asa maniera incat sa-si slujeasca siesi. Arata ce trebuie facut, pedepseste, mustra in asa fel incat sa fie satisfacut interesul lui. Daca aceasta tendinta nu moare, daca nu este biruita, costul platit va fi foarte mare. Traim in intuneric, suntem orbi, si nu putem nici sa vedem cu adevarat, nici sa intelegem, nici sa avem atitudinea care trebuie fata de noi insine si fata de ceilalti si, bineinteles, fata de copii. Daca nu moare in noi aceasta pornire egoista, nu ne aflam pe drumul mantuirii si, prin urmare, nu putem nici pe copii, atat cat depinde de noi, sa-i conducem pe drumul mantuirii. Sigur, Dumnezeu poate sa gaseasca mijloace sa-i conduca El Insusi direct la mantuire. Exista astfel de situatii, in care parintii nu s-au interesat niciodata pentru copii si, in cele din urma, copiii, odata cu dezvoltarea lor ca personalitati libere au devenit oameni sfinti. Au devenit flori din maracini. Asa cum, de multe ori, se intampla sa creasca din maracini flori.

Sa ne gandim un pic mai profund si sa vedem daca nu cumva este nevoie sa schimbam strategia noastra radical, din radacina. Uneori vad foarte clar ca parintii care intampina greutati trebuie tocmai sa inceteze sa gandeasca asa cum gandesc si sa inceteze a proceda asa cum procedeaza, sa inceteze a mai sfatui copiii ca pana atunci sau sa pedepseasca si sa controleze asa cum o faceau.

Daca acest lucru nu se intampla nu vor putea afla puncte de contact cu copiii lor pentru a-i ajuta atat cat se poate si atat cat le permite personalitatea copiilor. Este nevoie de o schimbare radicala si definitiva a parintilor.Deoarece, insa, pentru o perioada prea indelungata au fost invatati sa vorbeasca sa sfatuiasca sau sa se comporte intr-un anume fel, totul a devenit obisnuinta si este foarte dificil sa se schimbe.

Ori noi ne aflam intr-o mare amagire,ori Sfanta Evanghelie spune minciuni

Ştiti cat de deficitar este crestinismul in zilele noastre? Foarte mult! Am facut un crestinism, o morala, o invatatura, o strategie, un mod de comportare intru totul straine de Evanghelia Mantuitorului, fara sa constientizam acest lucru. Punem deasupra fata frumoasa a Evangheliei, fara s-o intelegem. Am dat nastere unui crestinism, in anumite aspecte, strain de Evanghelie, strain de adevarata credinta, strain de Hristos si nu mai suntem instrumente ale lui Dumnezeu, ale Sfantului Duh. Este nevoie sa ne eliberam de noi insine si sa inceteze sinele nostru sa fie in centru. Sa nu mai graviteze toate in jurul propriului nostru eu. Trebuie ca acest eusa moara, sa ne eliberam, iar centru sa devina Hristos si harul lui Dumnezeu.

In momentul in care mama vorbeste sau sfatuieste copilul, sa se gandeasca un pic:

„Sunt instrument al harului lui Dumnezeu sau sunt instrument ale sinelui meu, si dau numai o fata crestina faptei mele? Gestul meu, atitudinea mea, in profunzimea ei, este inspirata de harul lui Dumnezeu, de faptul ca eu insumi sunt in mainile lui Dumnezeu, la dispozitia Lui? Nu cumva eu actionez ca un stapan absolut si fac si spun ceea ce vreau si cum inteleg?”

Se pare ca suntem foarte departe de adevar, ca facem o mare greseala si ne aflam intr-o mare amagire. Sau ceea ce spune Evanghelia – despre adevar si evenimentul venirii lui Hristos, a Duhului Sfant, faptul ca prin Biserica se impartaseste omului harul lui Dumnezeu, ca exista ceva din cer care-l trans­figureaza pe om, care-l schimba – este neadevarat si noi avem dreptate. Sau ceea ce spune Evanghelia este adevarat si noi ne aflam intr-o mare amagire. Daca nu simtim intr-un mod cutremurator ca ne aflam in amagire, vom ramane in aceasta stare. Poate ar fi nevoie ca fiecare dintre noi sa spuna:

„Nu stiu nimic, nu am invatat nimic, nu am inteles nimic, nu sunt nimic! Acum incepe totul!”

Ca si cand acum as cunoaste pentru prima data pe Hristos, ca si cand acum cred pentru prima data, ca si cand acum ma intorc la Dumnezeu si ma pocaiesc. Daca ne lepadam astfel de omul cel vechi, care poate sa aiba fata de om important desi nu este, exista speranta sa se nasca in noi omul cel nou. Altfel, vom continua sa ramanem cu omul cel vechi si vom crede – din moment ce ne pastram fata crestina – ca mergem bine si ca suntem buni crestini.

Nu mai exista la noi ceea ce vedem la primii crestini

Inteleg ca aceste lucruri costa. Dar, ne costa sau nu ne costa, daca acesta este adevarul, trebuie sa facem ceea ce am spus. Chiar daca ne-ar astepta afara ca sa ne taie capul, ar trebui sa fim gata sa acceptam adevarul asa cum este el si sa ne plecam capul spunand: „Loviti! Trageti sabia si taiati capul!”.

La Sfintii Apostoli, la primii crestini, apoi la martirii Bisericii, la cuviosi, vedem ca nu sunt intr-o nesfarsita cautare si nu se afla tot timpul in dilema, intreband mereu cum e bine. Apostolii, ucenicii acestora, crestinii Sfintei Evanghelii, ulterior martirii, apoi cuviosii, ne conving ca ceea ce au dorit au aflat, si, din momentul acela, toata grija lor este ca nu cumva sa piarda ceea ce au dobandit. Sunt amenintati: „O sa va taie capul!” Raspund: „Şi ce e cu asta?”. Nu-i intereseaza aceasta prea mult. Le vor taia capul? Ii vor supune la chinuri? Sa le faca ce vor! Este nevoie ca oasele ascetului sa se topeasca in pustiu? Nu-i pasa de aceasta din moment ce a aflat comoara pe care o dorea. Toti traiesc cu certitudinea ca au gasit comoara cea adevarata si se bucura de ea. Toata grija lor este sa nu o piarda. Sau au certitudinea ca au gasit ogorul in care se afla comoara (Matei 13,44) si, acum, sapa ca sa o gaseasca.

Crestinul de astazi, sa mi se ingaduie sa spun, nu da impresia ca a gasit comoara. De aceea este atat de chinuita viata noastra. Tocmai pentru ca evitam martiriul, viata noastra devine martirica. Crestinul intampina atatea greutati, se vaita atat, se plange de toate, are atatea indoieli si viata lui este atat de nefericita si amara, tocmai pentru ca nu a gasit comoara si se afla intr-o continua cautare. Nu a gasit nici macar ogorul unde se afla comoara. Este intr-o cautare permanenta. Cu cat cauta mai mult, cu atata necredinta creste inauntrul lui. Cu cat cauta mai mult, cu atat indoielile se inmultesc. Cum poate un astfel de tata, care vrea sa se comporte ca un crestin cu copiii lui, care vrea sa dea educatie crestina copiilor sai, sa fie in masura sa-i ajute cu adevarat pe copii asa incat sa creasca in ei altoiul cel bun si sa ajunga „la masura varstei deplinatatii lui Hristos?”

Este ceva, nu greu, ci imposibil. Numai din Duh se naste duhul, asa cum din trup se naste trup, dupa cum a spus Domnul.[2] Din omul cel vechi se va naste omul cel vechi si din omul cel nou se va naste omul cel nou.

Daca tot ceea ce am spus, sau unele din acestea, contin o doza de adevar, luati ce credeti ....amin.

M.P.