Înmormântarea si pomenirile pentru morti

Înmormântarea si pomenirile pentru morti




1. Înmormântarea

Biserica Ortodoxă ne învată că moartea este despărtirea sufletului de trup. Sfânta Scriptura (Biblia) arată că atunci când " omul merge la lăcasul său de veci", trupul trebuie "sa se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat " (Eclesiastul 12,5-7). Bogat sau sărac, rege sau rob, întelept ori analfabet, toti părăsim această viata într-o zi si ne prezentam înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenita. Dar legătura celor morti cu cei vii nu încetează, ci ea se mentine prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru sufletele răposatilor, păstrând comuniunea de iubire si nădăjduind în învierea tuturor la sfârsitul veacurilor.

Când un crestin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de deruta, întrucât apar păreri si traditii diferite în legătură cu datinile ce înconjoară ceremonia înmormântării.

Pentru a evita atât confuziile, dar si superstitiile si datinile fără sens ori care nu au nici o legătură cu credinta crestină ortodoxă, am însemnat cele ce urmează si încercând astfel să sprijinim familia decedatului.

Nu ne vom ocupa aici de problemele social-administrative care angajează alte institutii (oficiul stării civile, medicul specialist în eliberarea documentului de constatare a decesului, administratia cimitirului etc.), ci numai aspectele în care Biserica si slujitorii săi sunt implicati.

Povătuirile au mai mult caracter practic, întrucât nu ne-am propus - si nici nu e cazul - o abordare teologica a mortii si ceremonialului înmormântării.

Ce trebuie să facem ?

Moartea unui dintre crestini este, fireste, prilej de îndurerare si întristare. Când se întâmpla decesul, familia trebuie să anunte preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitând ajutorului bisericesc toate informatiile necesare. Preotul este cea mai autorizata persoana la care membrii familiei trebuie să apeleze. Astfel si preotul isi ia masurile cuvenite pentru a împlini cum se cuvine slujbele de pomenire si înmormântare. De la biserica se vor solicita doliul, un sfesnic, lumânări, tămâie, cărbune pentru ars tămâia, toiagul (o lumânare mare de ceara curata în forma de colac), o cruce (de obicei din ceara), o icoana. De asemenea, se fixează cu preotul data si ora înmormântării si orele potrivite pentru slujbele de seara premergătoare înmormântării (cina sau stâlpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, "pentru a vesti si celorlalti membri ai parohiei că unul dintre ei a plecat pe calea vesniciei, îndemnându-i să se roage pentru acesta".

Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apa curata, care aminteste de apa botezului prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, este îmbrăcat apoi cu haine noi si curate (închipuind vesmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua judecătii) si este pus în sicriu, cu privirea spre răsărit (întrucât de acolo va veni Hristos la învierea tuturor).

Pe piept i se pune o icoana sfintită (pentru a arata că respectivul crestin îsi dă duhul întru Hristos) si lângă mâinile care stau încrucisate pe piept (dreapta peste stânga), toiagul care se aprinde atunci când preotul slujeste.

Trupul e acoperit apoi cu o pânză albă, arătând că răposatul se afla sub acoperământul lui Hristos.

La capătul mortului se aseaza sfesnicul în care rudele si cunoscutii care vin la înmormântare aprind lumânări, rostind rugăciunea scurta "Dumnezeu sa-l/s-o ierte!"

Atât lumânările care se aprind în sfesnic ori se tin în mâini de către cei prezenti, în timpul slujbei, cât si toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care crestinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de apoi. Lumânarea este si călăuza sufletului pe calea spre vesnicie, risipind întunericul mortii si apropiindu-se de Hristos care a spus: "Eu sunt lumina vietii: cel ce-Mi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii" (Ioan 8,12).

Deasupra usii de la intrarea în casa se asează o pânza de doliu (de culoare neagra) care rămâne acolo până la pomenirea de 40 de zile.

De retinut:

- Nu este potrivit si nici îngăduit ca pe icoana ori pe trupul mortului să se aseze bani de către rude si cunoscuti. Cei care doresc să sprijine băneste familia îndoliata pot să o facă punând banii pe o tava care se poate aseza lângă sicriu ori în alta parte a casei.
- Rudele apropiate ale decedatului poarta pe reverul hainelor o panglica mica de culoare neagra, numita doliu. De regula, acest doliu se poarta 40 de zile ori un an. În semn de întristare, bărbatii nu se bărbieresc până la pomenirea de 40 de zile. Hainele de ceremonie ale celorlalti trebuie să evite culorile vii, tipătoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.
- De la moarte până la înmormântare salutam pe membrii familiei (când mergem la casa celui decedat ori când plecam de acolo, precum si la biserica, cu ocazia slujbei înmormântării) cu cuvintele "Dumnezeu sa-l/s-o ierte!"
- Acelasi este salutul cu care ne adresam si cunoscutilor sau străinilor pe care-i găsim adunati lângă trupul răposatului.
- Aceste cuvinte de salut înlocuiesc pe cele de bună dimineata, bună ziua etc. care nu se folosesc în astfel de momente.

2. Priveghere si Stâlpi (Cina)

In zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de regula, după-amiaza, pentru a săvârsi slujba "Stâlpilor" sau cina. Aceasta slujba este o rugăciune scurta (numită bisericeste panihida) pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea unor părti din cele patru Evanghelii.

Pentru aceasta, se pregătesc din vreme cădelnita sau cătuia în care se aprinde cărbune si se pune tămâie, precum si o coliva (de obicei din fructe, cozonac, biscuiti etc), un pahar cu vin si mâncare, pe care preotul le va binecuvânta la vreme.

Coliva făcuta din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahar, închipuie însusi trupul mortului, deoarece hrana principala a trupului omenesc e grâul. Ea este totodată o expresie materiala a credintei noastre în nemurire si înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul Insusi le-a înfatisat ca simboluri ale învierii trupurilor: "după cum bobul de grâu, ca să încolteasca si să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ si să putrezească, tot asa si trupul omenesc mai întâi se îngroapă si putrezeste, pentru ca să înfieze apoi întru nestricăciune " (I Corinteni 15,36). Dulciurile si ingredientele care intra în compozitia colivei reprezintă virtutiile sfintilor sau ale răposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice, pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul.

In timpul cat preotul săvârseste slujba, arde si toiagul asezat pe pieptul mortului.

De retinut:

- Unii credinciosi pregătesc tămâia cu care se va tămâia decedatul în obiecte improvizate (linguri, căni, farfurii, cutii de conserve etc), ceea ce nu numai că este inestetic si nepractit, dar constituie si o lipsa de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situatii, este indicat să se cumpere de la biserica ori de la magazinele specializate o cătuie (obiect destinat pregătirii tămâiei si tămâierii) sau să se confectioneze un astfel de obiect, cu deosebita grija, de un meserias priceput.
- Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tămâia să se folosească drept "foc" sau "jar" spirt, hârtie, capete de lumânare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum si miros neplăcut, anihilând mirosul aromat al tămâiei si afectând respiratia celor prezenti. Cel mai potrivit este să se procure cărbune special pentru cadelnita si catuie.
- In timpul slujbei încetează orice alta activitate, iar cei prezenti păstrează linistea si o atitudine serioasa, rugându-se împreuna cu preotul pentru sufletul celui răposat. Nu se vorbeste, nu se fac gesturi, nu se rade. De asemenea, fiind moment de rugăciune, membrii familiei trebuie sa-si impună o retinere de a plânge zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu tulbura rânduiala slujbei. Cei care tin lumânări aprinse în mâini să fie atenti să nu aprindă hainele celor din jur si să aibă grija să nu curgă ceara pe jos, fie că sunt în casa, la capela mortuara sau în biserica.
- Dacă în ziua respectiva este zi de post, mâncarea trebuie să fie de post, asemenea si alimentele folosite la alcătuirea colivei. Pentru a nu gresi, este bine să ne uitam în calendarul bisericesc, întrucât sunt si perioade de dezlegare la anumite mâncăruri de dulce.
- După plecarea preotului este bine, dacă se face priveghere de toata noaptea, să se citească de credinciosii mai evlaviosi, din sfintele Evanghelii si Psaltirea.
- Nu se fumează, nu se fac glume, nu se rade, nu se spun povesti, ci se păstrează o atitudine solemnă.
- Unii credinciosi, în situatia când decedatul nu s-a spovedit si nu s-a împărtăsit sau nu i s-a aprins lumânarea atunci când si-a dat sufletul, solicită preotului la ectenie (rugăciunea de pomenire) să adauge "mort nespovedit, neîmpărtăsit si fără lumânare". Intr-adevăr, Biserica ne învată că "trecerea cuiva din viata fără spovedanie si fără grijanie (adică ultima împărtăsire, înainte de a-si da sufletul) este socotită, pe drept cuvânt, nu numai ca o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci si un mare păcat pentru cei ai lui, rămasi în viată, daca lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grija". Dincolo de aceste situatii, în cazul când moartea s-a produs accidental, iar decedatul când era în viată se spovedea si se împărtăsea, catehismul ortodox îngăduie ca atunci când se face pomenire sau parastas pentru astfel de morti, numele lor să fie însotit de arătarea "mort neîmpărtăsit si nespovedit", iar uneori si "fără lumânare".

3. Ritualul înmormântării

In ziua si la ora stabilita de comun acord cu preotul pentru înmormântare, rudele pregătesc tămâia si oferă preotului si cântăretului cate o lumânare aprinsa.

După slujba ce se oficiază la casa decedatului (ori la capela sau casa mortuara), se organizează procesiunea de înmormântare, care rămâne aceeasi până la cimitir.

Convoiul mortuar se aranjează astfel: în frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusa la căpătâiul mortului); urmează cei ce poarta coliva si vinul, pomul cu darurile ce să împart săracilor (simbol al vietii si al mortii, închipuind raiul în care se doreste a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (daca sunt), purtătorii de sfesnice, cântăretul si preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului si ceilalti participanti.

Pe drum până la biserica si apoi până la cimitir, se cântă "Sfinte Dumnezeule" funebru de către cor sau credinciosi, sub conducerea cântăretului.

Când convoiul ajunge la anumite răspântii de drumuri ori în locurile legate de viata si activitatea decedatului sau în dreptul unei biserici, preotul zice în dreptul sicriului ectenia pentru morti.

De retinut:

- Obiceiul de a sparge o cana sau un vas atunci când decedatul este scos din casă pentru înmormântare este păgân si reprezintă mentinerea unei superstitii care denotă ignorantă.
- Fanfara la înmormântare este un obicei străin de traditia ortodoxă, care n-a admis cântarea instrumentală în cult. De multe ori, astfel de formatii cântă piese muzicale populare, romante, marsuri, care sunt în total dezacord cu sobrietatea evenimentului înmormântării. Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicita si putinul respect ce-l poarta celor decedati. Îndeosebi, în perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitată cu desăvârsire angajarea unei fanfare la înmormântare.
- In timpul slujbei la biserica se va păstra aceeasi atmosfera de liniste si de reculegere.
- Celor prezenti li se împart lumânări aprinse (uneori însotite de o batista, o pânză alba sau un prosop, precum si un covrig, un mar sau un colăcel etc.) de sufletul celui răposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori să spună "Dumnezeu sa-l ierte" sau "Bogdaproste!" (Cuvânt slav, încetătenit la noi, dar care în traducere înseamnă tot "Dumnezeu sa-l ierte!"). Aceste formule înlocuiesc pe cea obisnuita de "multumesc" ori frantuzismul "merci" care nu se folosesc în asemenea ocazii.
- Unii credinciosi atentionează persoanele însărcinate cu oferirea lumânărilor, adesea chiar în timpul slujbei, să nu dea si rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondata. Oferirea si primirea lumânării aprinse reprezintă credinta comuna în "Lumina-Hristos" care calauzeste sufletul decedatului pe calea vesniciei. Cu atât mai mult, rudele apropiate sunt chemate să se adaugă celor ce mărturisesc această credinta si să poarte în mâini simbolul "luminii celei neapuse"
- La sfârsitul slujbei, membrii familiei si ceilalti credinciosi sărută icoana aflata pe pieptul mortului, iar cei mai apropiati ca rudenie, mana ori fata mortului, aceasta reprezentând sărutarea cea mai de pe urma. Gestul acesta, semnul iertării si al împăcării prin care ne luam rămas bun de la cel care pleacă dintre noi, se face în perfecta ordine si liniste, întrucât ne aflam în lăcasul bisericii si nu trebuie perturbata atmosfera slujbei de înmormântare.
- Practica de a lipi pe crucea din mana mortului o moneda este păgână si trebuie părăsită. Cu acest ban se credea că mortii plătesc luntrasului Caron trecerea peste Stix (un fluviu) al infernului. A atasa un ban de Sfânta Cruce reprezintă o impietate si perpetuarea unei superstitii pe care orice crestin ortodox nu o poate sustine.
- Când preotul citeste rugăciunea de dezlegare, unii credinciosi, nefiind atenti la sensul cuvintelor, se reped să dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmând să se petreacă nu în biserica, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roagă astfel: "Dezleagă, Doamne, pe adormitul robul Tău (aici ii spune numele) de păcatul sufletesc si trupesc", iar a doua rugăciune: "Si-i iartă lui toate cate a păcătuit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, dezlegându-l si de legătura pusa în orice chip asupra lui, cu care el însusi din manie sau din alta pricina s-a legat pe sine...". Deci este limpede că preotul nu se roagă pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea păcatelor.
- Coliva, vinul, colacul si capetele se vor aduce în biserica unde rămân pe parcursul slujbei înmormântării. În coliva, colac si în capete se aprind lumânări, arzând tot timpul slujbei.
- Coroanele si pomul rămân la usa bisericii.
- Bărbatii vor intra în lăcasul sfintei biserici cu capul descoperit.
- La căpătâiul celui decedat se asaza unul sau doua sfesnice, în care cei prezenti aprind lumânări.
- La organizarea convoiului funebru se obisnuieste ca, lângă cruce, cineva să poarte fotografia îndoliata a celui decedat sau icoana cu patronul numelui.
- Atunci când se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credinciosi desemnati din vreme asează sub carul mortuar ori înaintea acestuia bucăti de pânză albă numite poduri. Ele reprezintă "vămile văzduhului", peste care trebuie să treacă sufletul celui decedat, în ascensiunea să spre tronul de judecata al lui Dumnezeu. Tot acum se împart daruri de pomana si bani celor săraci, spre pomenirea celui răposat.
- Daca vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu, etc.) doreste să tina un cuvânt la catafalcul celui decedat, trebuie să ia legătura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.
- Pentru economia de timp a celor prezenti (unele rude sunt venite de la mari depărtări) si pentru faptul că un cortegiu funerar nu trebuie să fie un prilej de fala ori de parada, este indicat să se evite plimbările lungi cu acest prilej, alegându-se drumul cel mai scurt spre cimitir.
- Exista si o alta întelegere gresită în legătura cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserica si de acolo la cimitir. Toti stiu că cel decedat se duce "pe drumul fără întoarcere". Aceasta expresie înseamnă în fapt că mortul nu se mai întoarce, evident, acasă. Multi însa considera că expresia "drumul fără întoarcere" ar însemna că nu trebuie sub nici un chip să te întorci cu mortul pe acelasi drum. De aici, o serie întreaga de complicatii, încercându-se itinerarii greoaie, care consuma timpul si supun pe cei îndoliati la parcurgerea pe jos a unor distante mari de drum, accentuându-le inutil oboseala. Pentru a evita astfel de situatii, cei care se ocupa cu organizarea ceremonialului este bine să se sfătuiască, în prealabil, cu preotul.
- Mai dăinuie pe alocuri si superstitia că în prima zi a săptămânii - luni - nu este bine să se facă înmormântare ("pentru că e începutul săptămânii si ar muri toti din casa"). Fireste că o atare "credintă" este falsă si nu trebuie luata în considerare, înmormântarea putându-se să se facă în orice zi a săptămânii.

4. La cimitir

După încheierea slujbei prohodului din biserica se porneste, în aceeasi procesiune, către cimitir. Pe marginea gropii, preotul rosteste ultima ectenie si se cântă "Vesnica pomenire". Înainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut sa-si ia ultimul rămas bun, pot s-o facă acum, sărutând icoana de pe pieptul celui decedat, si, după caz, mana acestuia. Preotul apoi săvârseste tot ritualul de îngropare (varsă untdelemn si vin peste cel decedat, pecetluieste groapa) si binecuvântează coliva si darurile care se împart la cimitir.

De retinut:

- Icoana de pe pieptul mortului se ia de către rude si se duce acasă, ea folosindu-se, de regula, si la pomenirea de patruzeci de zile (panaghia). De asemenea - desi nu este obligatoriu - si toiagul poate fi luat acasă si aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.
- Acum se scoate - de către rude - piedica de la picioarele mortului care se lasă în sicriu.
- Florile care au fost puse în sicriu este potrivit să se strângă si, după acoperirea mormântului, să fie asezate deasupra, ele amintind de frumusetea raiului.
- Pomul (ramura de copac) împodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat înaintea cortegiului mortuar, se înfige la mormânt lângă cruce, după ce a fost golit de bunatatile din el, care se dau de pomana.
- Tot acum se impart, pentru sufletele răposatului diferite daruri. De preferat că această milostenie să se îndrepte către străinii nevoiasi.
- S-a încetatenit obiceiul ca, după astuparea mormântului, să se dea "peste groapă", de pomana, o plapuma (ori o pătură), perne, o căldare cu apa, o găină vie etc. Toate acestea nu au decât o singura semnificatie: milostenia pentru sufletul celui răposat care nu trebuie să treacă neapărat de la cel ce da către cel ce primeste peste mormânt, gestul neimplicând nici o rezonanta si neavând nici o încărcătură religioasă.
- Familia si asa încercata de durere nu trebuie să facă excese în ceea ce priveste pregătirea de înmormântare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat în prilej de fala sau într-o întrecere de a face pregătiri cat mai multe si cat mai scumpe. Trebuie păstrată măsura în tot ceea ce întreprindem, preocupându-ne mai mult de rugăciunea pentru sufletul celui decedat, decât de mese îmbelsugate si daruri costisitoare. Nu cosciugul scump, nici multele coroane sau jerbe ori mâncărurile rafinate si abundente trebuie să preocupe familia, ci rugăciunea profunda de care sufletul decedatului are nevoie, căci se pregăteste de întâlnirea cu Dumnezeu. Cel mai potrivit este, în astfel de situatii, să se faca milostenii (adică să se dea de pomana) din alimente si haine crestinilor care trăiesc o viata grea în azilurile de bătrâni, orfanilor, văduvelor, caselor de copii, asociatiilor de handicapati, într-un cuvânt, străinilor care efectiv au nevoie si se bucura de o haina ori de o farfurie cu mâncare.

5. Pomenirea după înmormântare

Familia celui decedat cheamă la masa, după înmormântare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuti si, îndeosebi, pe cei care au ajutat la pregătirile de înhumare.

După oficierea slujbei si binecuvântarea ofrandelor de mâncare si băutură, cei prezenti sunt datori să mănânce cu cuviinta si cu rugăciune în gând, pentru cel decedat. Nu se vorbeste fără rost, nu se fac glume, nu se rade, dar nici nu se mănâncă nici nu se bea întocmai ca la nunta. In loc de "noroc!" sau alta urare, atunci când se gusta din pahar, se zice "Dumnezeu sa-l/s-o ierte", iar când se primeste un vas, îmbrăcăminte, etc. de pomana, nu se zice multumesc ci "Dumnezeu să primească!".

Obiceiul de a vărsa vin din pahar la pomana trebuie să dispară. Cine varsă vin pe covoare dovedeste nu numai că se tine de obiceiuri paganesti, dar este lipsit de bunăcuviinta, murdărind fără rost covorul ori altceva acasă sau la biserica.

Când cineva pleacă beat de la pomana, a păcătuit atât acela, dar si cel care i-a dat băutură peste măsură.

Milostenia cea mai primita este cea făcuta celor lipsiti, infirmilor, bolnavilor, bătrânilor neajutorati, celor care nu pot munci, familiilor nevoiase cu multi copii, celor abandonati în casele sau leagănele de copii.

Când decedatul face parte dintr-o familie fără posibilitati materiale, este potrivit ca rudele să apeleze la preot care le va ajuta din fondurile bisericii si va angaja comitetul parohial, obtinând cele necesare din donatiile credinciosilor. Astfel, familia nu se va simti umilita, întrucât a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul si credinciosii au posibilitatea de a împlini porunca dragostei crestine care trebuie vădită prin fapte concrete, în astfel de situatii.

De retinut:

- Cei care se întorc de la înmormântare, întrucât urmează să ia parte la masa, sunt asteptati de gazda cu apa de spălat pe mâini. S-a încetatenit obiceiul ca cei ce se spală să nu se steargă, pentru că "nu se sterge". Fireste că această practica este lipsită de sens. Ea, probabil, tine de o anumita strategie a familiei care cu greu se poate oferi mai multe prosoape de sters atunci când cei poftiti la masa sunt în număr mare.
- Trebuie avut în vedere faptul ca, daca ziua de pomenire cade în post, toate mâncărurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedeste păstrarea credintei autentice, iar pe de alta parte rugăciunea conjugata cu postul este mai puternica. Se mai aud uneori voci care spun că ar trebui să se facă si mâncare de dulce, pentru că "mortului nu-i plăcea mâncarea de post". Aceasta este o viziune îngusta asupra relatiei pe care noi, cei vii, o păstrăm cu cei decedati, prin rugăciune si prin post. Mortul nu mănâncă, nu bea, pentru că sufletul lui este imaterial, iar "Împărătia lui Dumnezeu - spune Sf. Apostol Pavel - nu este mâncare si băutură".
- Deci, se cuvine a păstra si respecta cu sfintenie rânduiala Bisericii, apelându-se permanent la sfatul competent al preotului.

6. Pomenirile de după înmormântare

Biserica învata că viata omului nu se sfarseste odată cu moartea trupului. De aceea, crestinii nu-si uita mortii după îngroparea lor, ci se preocupa de rugăciuni pentru ei si de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuala a mortilor în Biserica Ortodoxa sunt următoarele:

- La 3 zile după moarte (care coincide, de regula, cu ziua înmormântării), în cinstea Sfintei Treimi si a Învierii din morti a Mântuitorului a treia zi.
- La 9 zile după moarte, "ca răposatul să se învrednicească de partasia cu cele 9 cete îngeresti si în amintirea ceasului al noualea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugam sa-l mosteneasca si mortii nostri".
- La 40 de zile (sau sase săptămâni), în amintirea Inăltării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, "pentru că tot asa să se înalte si sufletul răposatului la cer".
- La trei, sase si noua luni, în cinstea Sfintei Treimi
- La un an, după exemplul crestinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua mortii martirilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor pentru viata de dincolo.
- In fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala amintind de cele 7 zile ale creatiei.

De retinut:

- Spre a nu gresi în privinta pregătirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este să se ia legătura in prealabil cu preotul. Acest lucru este necesar întrucât trebuie stabilite, de comun acord, data si ora săvârsirii pomenirii.
- De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a săptămânii, ci mai ales martea, joia si sâmbăta.

ATENTIE!

Nu se fac parastase în următoare zile si perioade din cursul anului:

a) Duminicile de peste an, pentru că duminica amintind de Ziua Învierii, e zi de bucurie, iar nu de întristare.

b) In cele douăsprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului. Chiar daca în unele biserici se fac parastase duminica, cel putin în duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Pasti si Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului Cel Mare al Învierii.

c) De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâia din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor.

d) Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomei.

e) La praznicele împărătesti sau sărbători mari.

- In timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marti, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face liturghie obisnuita sau deplina.

- Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvârsirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importanta slujba de mijlocire pentru cei morti. Daca nu este posibil de fiecare data, cel putin la 40 de zile, la un an si la sapte ani, ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie.

- La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie si nici recomandat să se adaugă "la pomenirea de noua zile, 40 de zile, un an, sapte ani, etc.". Cartile de cult nu prevăd asa ceva, si nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca si când ar trebui să atragem atentia Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba.

- La pomenirea de 40 de zile, numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe lângă celelalte, se pregătesc o icoană si un colac. Din colac preotul va scoate părticica pe care o va aseza apoi pe icoană si din care va împărti spre gustare rudelor decedatului.

- Referitor la darurile care se dau de pomana, se obisnuieste ca, la 40 de zile si un an, să se dea diferite lucruri si mai ales îmbrăcăminte si încăltăminte, obiecte de uz casnic, , dar nu ne opreste nimeni să dam oricând si orice pentru cel răposat. Exista obiceiul îndatinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare, si linguri sau furculite: sase, douăsprezece, douăzeci si patru. Rânduielile bisericesti nu prevăd nimic în această privinta si fiecare poate da cat crede de cuviintă, numărul acestora neavând nici o influenta asupra stării sufletesti a celui răposat.

- Familia trebuie să aibă grija ca răposatul să fie pomenit cat mai mult cu putinta în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, după pomenirea de 40 de zile, este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sărindar), ori pentru un an, pe care acesta sa-l pomenească la toate sfintele liturghii pe care le săvârseste în sfânta biserica.

- In fiecare din sâmbetele Postului Mare, pentru cei decedati după sărbătoarea Sfintei Învieri din anul precedent, rudele "poarta capetele", adică fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducând la biserica prescuri (capete), coliva si vin. Preotul, cu acest prilej, săvârseste slujba parastasului.

- Obiceiul, practicat în unele parti de tara, de a se deshuma mortii la sapte ani si a se reînhuma cu slujbă specială nu este prevăzut în cărtile de slujbă. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a înmormântării, ci a parastasului.

- In legătură cu aceste zile de pomenire a mortilor, exista grija ca ele să fie respectate cu sfintenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace. Daca una din ele cade într-o zi sau perioada în care, conform rânduielilor bisericesti, nu se fac pomeniri de morti, atunci este bine ca slujba respectiva să se facă mai înainte pentru ca, atunci când vine sorocul respectiv, slujba să fie deja săvârsită. Este deci indicat ca ea să se facă înainte si nu după sorocul de pomenire.

- Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de coliva, colac, vin si lumânări. Celelalte daruri sunt în functie de posibilitatile celor care fac pomenirea.

- Contrar unei păreri răspândite în popor, să se stie că se poate face coliva de grâu fiert si în perioada dintre Sfintele Pasti si pogorârea Sfântului Duh.

- Daca zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor răposati, este bine ca slujba să se facă în comun si nu separat, caci cu cat rugăciunea are caracter colectiv, cu atât este mai puternică.

- La aceste zile de pomenire individuala a celor răposati, Biserica a stabilit zilele de pomenire generala a mortilor, si anume: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului de sec de carne sau a Infricosatei judecati, numita si Mosii de iarna si sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Mosii de vara, la care traditia a adăugat si Mosii de toamna (intre 26 octombrie si 8 noiembrie), ziua de sase august, Pastele blajinilor (luni si marti după Duminica Tomei) si Joia Inaltarii, în special pentru eroi, ca si ziua hramului bisericii.

Toate aceste zile de pomenire, individuala sau colectiva, sunt momente de vie si profunda comuniune cu cei răposati. Ele trebuie respectate si cultivate, căci prin aceasta întretinem viu cultul mortilor si legătura cu pământul sfânt al tarii care acoperă osemintele lor.

7. Alte rânduieli si povatuiri

- Pentru cei ce au răposat fără lumânare (adică nu li s-a putut aprinde si pune în mana o lumânare când si-au dat sufletul), în preziua Sfintelor Pasti se da la altar o lumânare mare (numita făclie), adesea împodobita cu o pânză alba, ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Pasti până la Inaltare, la ceremoniile din sfântul locas. Unii crestini practica această rânduiala în fiecare an, până la pomenirea de sapte ani.

- Lumânările folosite la slujbele de înmormântare, si de pomenire a mortilor, sunt o jertfa, si că orice ofranda adusa lui Dumnezeu, trebuie să fie curata. De aceea, crestinii trebuie să evite procurarea si folosirea lumânărilor din comertul de stat ori de la persoane particulare, întrucât în majoritatea covârsitoare a cazurilor fabricarea lor se face fără a respecta procesul tehnologic conservat de Biserica, folosindu-se deseuri petrolifere si diversi înlocuitori care prin ardere provoacă fum înecăcios si toxic. In acelasi timp, multi din cei ce fabrica în clandestinitate lumânările sunt necredinciosi si lucrează în conditii de neglijenta si insalubritate. De aceea, amintind si faptul că fabricarea lumânărilor de cult este monopol bisericesc, credinciosii au îndatorirea să folosească numai lumânări de la pangarele parohiale, întrucât sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu si în conditii care le conferă calitatea de dar potrivit pentru jertfa.

- Pentru pruncii morti, la vârsta de sapte ani, pentru diaconi si preoti de mir, precum si pentru arhierei si călugări, slujba înmormântării este diferita.

- Pentru toti decedatii care se îngroapă în Săptămâna Luminata (între Sfintele Pasti si Duminica Tomei), slujba înmormântării se face după o rânduiala speciala.

- Celor care urmează a fi incinerati (adică li se ard trupurile în crematoriu) nu li se săvârsesc nici slujba înmormântării si nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morti, rânduite de Biserica.

- Celor care s-au sinucis cu buna stiinta si in integritatea facultătilor mintale nu li se săvârseste nici o slujba si sunt îngropati la marginea cimitirului, într-u loc anume destinat.

- Pentru sinucigasii iesiti din minti se săvârseste slujba înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul si nu se tin cuvântări.

- Crucea de la mormânt care se "ridica", de regula după pomenirea de 40 de zile ori la un an de la moarte, înlocuind pe cea de lemn, se sfinteste la cimitir de către preot printr-o slujba speciala. Pentru aceasta se vor pregăti la mormânt un vas cu apa curata, busuioc, lumânări, tămâie, o coliva si putin vin. Unii credinciosi acoperă crucea cu o pânză albă, înainte de a se stropi de către preot cu agheasma, pânza aceea fiind data apoi de pomana. Obiceiul este profan si se practica la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori placi comemorative. Asadar, prezenta pânzei nu este necesară.

-