„S-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, …cei ce fac dezbinări, care nu au Duhul” sau despre îngrădirea de eretici

„S-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, …cei ce fac dezbinări, care nu au Duhul” sau despre îngrădirea de eretici

Redăm mai jos un text din Sfînta Scriptură, poate mai puţin cercetat de credincioşii de rînd, însă de mare actualitate, mai ales în vremea de acum, text adresat tuturor creştinilor dreptslăvitori de oriunde şi din toate timpurile pînă la sfîrşitul veacurilor: Epistola Sobornicească sau Catolicească a Sfîntului Apostol Iuda, ruda Domnului.

Însoţită de tîlcuirea Epistolei săvîrşită de Sfîntul Ierarh Teofilact al Bulgariei, această Epistolă cu îndrumările sale pentru toţi creştinii, este un dreptar de adevărată purtare faţă de ereticii ce s-au strecurat în interiorul Bisericii Ortodoxe, de care creştinii binecredincioşi sînt datori să se delimiteze, vădindu-i pe ei (pe eretici) şi păgînătatea lor (strîmba lor învăţătură). Tot în tîlcuirea Epistolei Soborniceşti se observă învăţătura despre delimitarea de ereticii infiltraţi în Biserică, adică îngrădirea de erezia lor,  ceea ce se înţelege lesne prin: „străjuindu-vă întru dragostea lui Dumnezeu să vă păziţi, adică să vă străjuiţi„.



EPISTOLA SOBORNICEASCĂ A SFÎNTULUI APOSTOL IUDA, RUDA DOMNULUI

1.Iuda, rob al lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacov, celor ce sunt chemaţi, iubiţi în Dumnezeu-Tatăl şi păstraţi pentru Iisus Hristos:2.Milă vouă şi pace şi iubirea să se înmulţească!3.Iubiţilor, punînd toată rîvna să vă scriu despre mîntuirea cea de obşte, simţit-am nevoie să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna.4.Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rînduiţi spre această osîndă, schimbînd ei harul Dumnezeului nostru în desfrînare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpîn şi Domn, pe Iisus Hristos.5.Voiesc dar să vă aduc aminte vouă celor ce aţi ştiut odată toate acestea că Domnul, după ce a izbăvit pe poporul Său din pămîntul Egiptului, a pierdut, după aceea, pe cei ce n-au crezut.6.Iar pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari.7.Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor care, în acelaşi chip ca acestea, s-au dat la desfrînare şi au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veşnic.8.Asemenea deci şi aceştia, visînd, pîngăresc trupul, leapădă stăpînirea şi hulesc măririle (cereşti).9.Dar Mihail Arhanghelul, cînd se împotrivea diavolului, certîndu-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „Să te certe pe tine Domnul!”10.Aceştia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce, – ca dobitoacele necuvîntătoare, – ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea.11.Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core.12.Aceştia sunt ca nişte pete de necurăţie la mesele voastre obşteşti, ospătînd fără sfială împreună cu voi, îmbuibîndu-se pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vînturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi,13.Valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie.14.Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicînd: Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Lui,15.Ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşi, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui.16.Aceştia sunt cîrtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblînd după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste.17.Voi, însă, iubiţilor, aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos,18.Că ei vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblînd potrivit cu poftele lor nelegiuite.19.Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul.20.Dar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfîntă credinţă, rugîndu-vă în Duhul Sfînt.21.Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică.22.Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i,23.Pe alţii, smulgîndu-i din foc, mîntuiţi-i; de alţii, însă, fie-vă milă cu frică, urînd şi cămaşa spurcată de pe trupul lor.24.Iar Celui ce poate să vă păzească pe voi de orice cădere şi să vă pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare,25.Singurului Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpînire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin!





Pricina Epistolei lui Iuda

Pe Epistola aceasta o scrie Iuda celor ce acum crezuseră. Iar pricina este aceasta: fiindcă intraseră în mijloc oarecarii, şi învăţau cum că păcatul este fără deosebire, şi se lepădau de Hristos, nevoie avea să o scrie, şi să-i întărească pe fraţi. Şi întîi îi îndeamnă pe dînşii să se nevoiască şi să îngăduiască în credinţa cea predanisită lor. Apoi îi vădeşte pe unii ca aceştia ca pe nişte amăgitori. Şi le porunceşte ca să nu aibă nici o împărtăşire cu unii ca aceştia, fiindcă nu ajunge a fi numai chemaţi, dacă nu vom umbla şi după vrednicia chemării. Pentru că şi pe norodul cel dintîi din Egipt scoţîndu-l Domnul, şi nerămînînd întru credinţă l-au pierdut. Încă şi pe îngerii carii n-au păzit a lor rînduială, nu i-a cruţat. Deci se cade să se depărteze de la unii ca aceştia. Pentru că Mihail Arhanghelul nu a suferit hulirea diavolului. Deci învaţă că va fi pieirea lor ca a sodomitenilor. Apoi îi sfătuieşte pentru năravuri. Şi sfîrşeşte epistola, rugîndu-le lor întemeiere în credinţă de la Domnul.



Capitole ale Epistolei Sfîntului Apostol Iuda

Pentru luarea aminte cea pentru credinţa cea întru Hristos, pentru scularea bărbaţilor celor necredincioşi şi înverşunaţi.Pentru munca lor ceea ce va să fie. După asemănarea păcătoşilor şi a răilor celor de demult.Văicărisire a lor pentru amăgire, şi reaua credinţă, şi înverşunarea, şi hulirea, şi pentru făţărnicia cea amăgitoare, pentru darea de daruri spre amăgire.Pentru întemeierea lor întru credinţă, şi pentru milostivirea, şi cruţarea şi părtinirea către aproapele pentru mîntuire întru sfinţire.Rugăciune pentru dînşii spre sfinţire, şi spre îndrăzneală curată împreună cu slavoslovia lui Dumnezeu.

A SFÎNTULUI TEOFILACT ARHIEPISCOPUL BULGARIEI

TÎLCUIRE

La epistola Sfîntului Apostol Iuda

Iuda, slugă a lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacov, celor sfinţiţi întru Dumnezeu Tatăl,

Destul i-au fost apostolului acestuia de faţă, spre strălucirea slavei, după ce s-a numit pe sine rob al lui Hristos, şi de la Iacov să se fălească şi să se laude. Pentru că pentru fapta bună numele lui Iacov fiind cîntat înaintea tuturor, mai bine primit spre învăţătura cea prin cuvînt face prin aceasta pe ascultători. Fiindcă cel părtaş al aceleiaşi naşteri şi aceluiaşi sînge nu ar fi fost cu putinţă să se arate străin de năravurile aceluia, cu care s-a împărtăşit prin înrudire, şi mai ales sub Unul Stăpînul Hristos fiind, şi pe acelaşi jug deopotrivă cu cel de un sînge se hotărăşte declară pe sine că îl trage.

Şi de Iisus Hristos păziţi şi chemaţi.

Milă vouă şi pace şi dragoste să înmulţească.

Domnul zicînd: „Nimeni nu poate să vină către Mine, de nu-l va trage pe el Tatăl”(Ioan 6,44) pe acest cuvînt îl arată acest fericit bărbat acum a fi adevărat. Că zice cum că cei iubiţi Tatălui, se păzesc de Iisus Hristos, pentru aceea îi numeşte şi chemaţi. Că nu de la sineşi, ci de la Tatăl au chemare şi atragere. Şi se roagă ca mila şi pacea şi dragostea să se înmulţească întru ei. Mila pentru căci pentru mila şi îndurările lui Dumnezeu ne-am luat să-i fim lui slujitori. Iar pace, căci şi pe aceasta Dumnezeu şi Tatăl ne-a dăruit nouă, prin Iisus Hristos Fiul său pe noi cei greşiţi împăcîndu-ne cu sine. Iar dragoste, că pentru dragostea cea către noi Unul Născut Fiul lui s-au dat pentru noi la moarte. Deci se roagă să se dăruiască cu prisosinţă lor acestea, grăind asemenea cu fericitul David ce zice: „Tinde mila ta celor ce te cunosc pe Tine” (Psalmi 35,10) ca şi dintru aceste pilde mîntuitoare şi asemănări îndemnîndu-ne şi noi, cu nefăţarnic aşezămînt către rudenia, celui ce ne-a chemat să vieţuim.

Iubiţilor, toată nevoinţa făcînd a scrie vouă, de cea de obşte mîntuirea voastră, nevoie am avut a vă scrie vouă.

Pricina epistolei prin aceasta o vesteşte, căci purtînd grijă de mîntuirea lor ca să nu se prindă de pîngăriţii eretici pentru prostimea, alcătuieşte cuvintele acestea de acum, ca şi cum îndemnîndu-i pe dînşii şi arătaţi făcîndu-i celor ce nu-i ştiu, prin arătarea vieţii lor celei înverşunate. Pentru aceştia a zis şi Petru, dar acum aici Sf. Iuda mai pe larg. Şi îi numeşte pe eretici mai înainte scrişi, fiindcă şi Petru şi Pavel au zis pentru ei, că în zilele cele mai de pe urmă vor veni nişte amăgitori ca aceştia? Şi mai înainte de aceştia însuşi Hristos zicînd: Mulţi vor veni întru numele meu şi pe mulţi vor amăgi. Deci să nu mergeţi în urma lor. (Luca 21,8) Căci creştini numindu-se pe sine, vor amăgi pe mulţi cu această numire. Şi zice pe ereticii cei ce se trăgeau de la Nicolae, şi de la Valentin, şi de la Simon prea pîngăriţii. Că aceştia lacomi fiind cu pîntecele şi desfrînaţi făţărnicea învăţătura, ca prin intrarea înăuntru cea în pace, să afle lesnire să robească pe muieruştele cele împovărate cu păcate. Că făţărnicind şi plăsmuind căci fac slujbe de noapte, la pat şi la înverşunări se dădeau ei. Iar acest, mutîndu-se întru înverşunare, în loc de, prefăcîndu-se, schimonosindu-se din întreaga înţelepciune întru înverşunare, după ce s-au întîmplat lor de s-au şi lepădat de Domnul nostru Iisus Hristos. Căci cum nu se leapădă cei ce prin necurăţia vieţii, pe dascălul întregii înţelepciuni, făcîndu-l ca şi cu oarecare glas aspru străbătător? Că ce împărtăşire are lumina cu întunericul.(II Corinteni 6,14)

Rugîndu-vă să staţi vitejeşte pentru credinţa ceea ce odată s-a dat sfinţilor.

Căci au intrat oarecarii oameni, care mai înainte de demult au fost scrişi spre această osîndă, necredincioşi, cari schimbă darul Dumnezeului nostru întru înverşunare, şi pe cel unul Stăpînul Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos lepădîndu-se.

Îndeamnă să se nevoiască cei ce l-au primit odată pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi acestuia au crezut. Că primind pe cuvîntul cel ce s-a făcut Om, dacă vom zice că altul este cel ce s-a născut din Tatăl mai înainte de veci, şi altul cel născut din maică, şi după osebit ipostas s-au născut. Cum nu ne lepădăm de Unul Domnul şi Stăpînul? Căci Unul este Domnul Iisus după unirea iconomiei. Căci cel mai înainte de veci, Cuvîntul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, întru slava dumnezeirii avîndu-l pe trup suit, pe carele trup din sfînta Fecioară dintru începutul zămislirii l-au luat asupră-i, unul din acelaşi este Stăpînul tuturor.

Şi voiu să vă aduc aminte, ştiind şi voi aceasta odată, că Domnul după ce a scos pe norod din pămîntul Egiptului, mai pe urmă pe cei ce nu au crezut i-au pierdut.Şi pe îngerii carii nu şi-au păzit dregătoria lor, ci şi-au lăsat locaşul lor, spre judecata zilei celei mari, legăturilor celor veşnice sub întuneric îi ţine.Precum Sodoma şi Gomora, şi cetăţile cele dimprejurul lor, care întru acelaşi chip curveau.

După ce a zis pentru înverşunarea necuraţilor nicolaiteni, şi a valentinienilor, şi a marcioniţilor, adaogă şi aceasta. Că Domnul pe norod din pămîntul Egiptului mîntuindu-l etc. Una arătînd că el este Dumnezeu al celei vechi, şi al celei noi Mîntuitor. Iar nu precum aceşti pîngăriţi, carii zic cum că altul este Dumnezeul legii vechi (legea lui Moise n.tr.), şi muncitor şi crud şi altul este al celei noi blînd şi iubitor de oameni de sus privitor. Alta cum că nici cei de acum precum nici cei din Egipt nu vor scăpa de munci. Deci pentru puterea cea covîrşitoare, şi pentru jurămîntul cel către părinţii lor Dumnezeu de sila Egiptenilor pe dînşii izbăvindu-i, dar au rămas nepedepsiţi, după ce au făcut nelegiuire, ci au plătit vrednică osîndă. Nu i-a folosit pe dînşii cu nimic blîndeţea lui Dumnezeu şi milostivirea cea către părinţii lor, nici lucrarea cea mai presus de fire a minunilor cea prin aceasta, că după ce au trecut Marea Roşie ca pe uscat, depărtîndu-se mai pe urmă de la credinţă au pierit. Iar pe cei ce au dobîndit vrednicia cinstei îngereşti, şi din trîndăvie nu au îngăduit, întru dregătoria lor, ci au lepădat cereasca petrecere cea dată lor pentru bunătatea, i-au păstrat pentru pedeapsă de judecată la osînda zilei celei mari, că aceasta înseamnă acum acest cuvînt: i-au păzit. Precum zice şi Domnul: „Cel gătit diavolului şi îngerilor lui”. Şi încă şi sodomitenilor semnul focului celui fără de sfîrşit care va să-i primească este pus înaintea lor.

Şi umblau în urma altui trup, sunt puse înainte întru pildă, a focului celui veşnic muncă luînd.

Iar acest, au mers în urma altui trup, şi au curvit, adică s-au abătut, o arată pe curvie. Iar „altui trup”, o zice pe firea cea bărbătească, ca ceea ce nu ajută către împreunarea spre naştere. Că trupul cel făcut către împreunare, este al părţii femeieşti, după cuvîntul cel zis de strămoşul, „os din oasele mele, şi trup din trupul meu” (Facere 2, 23). Iar trupul părţii bărbăteşti de împreunare, „altul” îl zic că este. Însă şi la femeie cel după lege, una unuia trup osebit al său este. Iar cel înainte pus şi publicat, altul şi străin este, şi cu puţin de cel bărbătesc întru pîngăriciune este rămas mai jos.

Asemenea şi aceştia visîndu-se, trupul îşi spurcă, şi pe domnie o leapădă.

După ce au zis aceste asemănări, pe care apucînd mai înainte le-au arătat, au lăsat pe următoarea acestora să o înţeleagă auzitorul. Şi care este aceasta? Ca să aducă pe urmă. Deci dacă aşa i-au pedepsit nimic cucerindu-se de buna norocirea lor cea de mai înainte apoi oare pe aceştia carii acum se înverşunează şi sunt neastîmpăraţi îi va izbăvi, aceea adică căci Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru oameni, şi a suferit pentru aceşti ocări, şi de patimi s-a ispitit? Nu va putea cineva a zice aceasta. Că măcar deşi este iubitor de oameni, dar şi drept cu adevărat. Şi pentru adevărata dreptate, pe cei ce au păcătuit nu i-a cruţat, iar pentru iubirea de oameni, pe curvari, şi vameşi i-au băgat întru împărăţie. Aşa fiind cuvîntul cel următor, el l-a trecut şi nu l-a grăit. Şi pentru cele care mai înainte le-am zis, ori urmînd şi fericitului Petru care mai înainte au grăit: „Că de vreme ce Dumnezeu pe îngerii carii au păcătuit nu i-au cruţat” (II Petru 2, 4) etc. Şi aşa pentru acestea.

Iar acest, trupul îşi spurcă visîndu-se, vrednic este a ne minuna de cinstea cuvîntului. Pentru că prin acest, „visîndu-se”, urîciunea cea desăvîrşit a faptei, o au acoperit. Pe care noi puţin şi cît se cuvine o dezgolim şi o descoperim, cunoscînd din cartea cea alcătuită de fericitul Epifanie al Ciprului cele pentru aceştia, pe care şi Panarion luîndu-o o au numit. Că zice acesta, cum că întinaţii aceştia şi pîngăriţii cu muieri urît amestecîndu-se, nu slobozea sămînţa în matcă, ci luîndu-o în mîini pe săvîrşita urîciune, îndată la gura muierilor cu care se amesteca o ducea, (sămînţa aceasta şi o înghiţea) şi aşa se duceau unii de la alţii necuraţii, carii socoteau că au săvîrşit oarece lucru. Pe aceasta urîtă lucrare pentru că rămînea nesăvîrşită, o numeşte visare, fiindcă întru acest fel sunt şi visările. Deci pîngărindu-şi prin această întinată jertfă şi prinos trupul lor, încă, zice, că şi asupra dumnezeieştii firi se îndrăcesc, pe domnia acesteia lepădîndu-o, şi pe stăpînia ei cea peste toate. Încă mai pe larg pentru aceştia fericitul Irineu episcopul Lugdunului au zis, întru mustrarea mincinoasei cunoştinţe care este scrisă în cartea lui. Şi întru alt fel. Însă mărturiseşte asupra lor şi de înverşunare zicînd: că sunt şi cu viaţa necuraţi, şi cu cunoştinţa prea neastîmpăraţi. Iar pe domnie o leapădă ei, adică pe lucrarea tainei lui Hristos. Că o leapădă în locul tainelor celor îngereşti, pe ale sale înverşunări le săvîrşesc.

Şi slavele hulesc.

Slave cele multe, vrednicii ale bărbaţilor celor străluciţi se cuvine a le tîlcui, pe care şi cei iscusiţi la elini, θέσης (puneri) le numesc, hotărîndu-le pe dînsele prea slăvite vrednicii, cum că nu sunt ale celor fiecum s-ar întîmpla, ci a celor vestiţi pentru filosofie. Deci fiindcă şi Moise oamenilor celor de atunci, şi dumnezeieştii Apostoli le-au adus în viaţă pe cele ce de la Dumnezeu erau insuflaţi şi acestea se păreau paradoxologii (străine cuvîntări) pentru neobişnuinţa celor de atunci, slave adică vrednicii le numea pe acestea fără stînjeneală. Încredinţare a acestui cuvînt este dumnezeiescul Pavel, care în vremea aceea fiind dus în Areopag, şi vorbindu-le lor acolo pe cele dumnezeieşti, li s-a părut lor căci întru bîrfire se termină. Deci precum acele cuvinte se numeau cu clevetire a fi deşarte, aşa şi slavele cele mai înainte zise. Pentru aceea şi acum a alcătuit o zicere obişnuită şi cunoscută tuturor. „Slave” a numit pe oamenii cei insuflaţi şi dăruiţi de Dumnezeu. Adică tîlcuire iarăşi la aceeaşi. „Slave” zice pe Vechiul Testament şi Noul Testament, după cum zice şi Pavel. „Că dacă a fost cea trecătoare prin slavă, cu mult mai vîrtos cea netrecătoare va fi întru slavă” (II Corinteni 3, 11). Ori le numeşte slave şi pe dregătoriile cele bisericeşti, pe care le huleau ei. După cum putem a ne învăţa şi din a treia epistolă a Sf. Apostol Ioan cel iubit, unde zice: Diotref cu cuvinte rele îi ocăra pe dînşii. (III Ioan 1,10) Şi de vreme că de hulă a pomenit nu numai pe dînşii singuri înţelepţindu-i, ci şi pe toţi oamenii, ca să aibă curate limbile lor de un rău ca acesta. Şi nici asupra celor vrednici de hulă să nu întrebuinţeze acest rău. „Iar Mihail Arhanghelul” etc. Pentru ce zice aceasta? Pentru că aceştia lesne şi nestăpîniţi huleau asupra fiecăruia. Şi nu se cuvine aceasta fiindcă nici pe cei vrednici de hulire nu este drept a-i huli, după cum este arătat de la Arhanghelul Mihail. Că judecîndu-se şi pricindu-se cu diavolul pentru trupul lui Moise, şi putînd să-l hulească pe diavol pentru a lui obrăznicie n-a făcut-o, fără numai a folosit acest cuvînt: „Ceartă-te pe tine Dumnezeu, diavole”. Întru alt fel. Că dacă aşa Arhanghelul, apoi dacă ni s-ar întîmpla pricire cu vreun om care este fratele nostru şi de un neam cu noi, nu ni se cuvine a întrebuinţa hula împotriva lui. Iar judecata cea pentru trupul lui Moise este aceasta. Se zice în cărţile apocrife (necanonice) cum că Arhanghelul Mihail să fi slujit la îngroparea lui Moise. Fiindcă acest lucru nu-l primea diavolul, ci aducea prihănire asupra lui Moise pentru uciderea egipteanului, ca şi cum Moise vinovat ar fi pentru acesta, şi nu s-ar ierta să dobîndească îngropare. Şi aceasta aduce de faţă şi grăieşte Apostolul, învăţîndu-ne nu numai către hulire să nu fim lesnicioşi, ci şi prin aceasta cum că asupra tuturor oamenilor este datoria a da seamă după ieşirea din trup a vrut să le arate. Şi cum că Dumnezeu este acelaşi şi al Noului şi al Vechiului Testament. Şi cum că după izbăvirea din această viaţă, diavolul cu ai săi răi draci se împotrivesc sufletelor noastre, vrînd să curme buna călătorie a sufletelor. Şi cum diavolul se împotriveşte iar îngerii buni ajută sufletelor, după cum a văzut fericitul Antonie, acestea atunci s-a slobozit să se lucreze. Însă zice că atunci Mihail, pe diavol nu l-a gonit, dar nu l-a certat cu stăpînire, ci l-au lăsat la judecata Domnului tuturor, şi cum că numai aceasta a zis: „Ceartă-te pe tine Dumnezeu, diavole”.

Iar Mihail Arhanghelul, cînd cu diavolul pricindu-se grăia pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: ceartă-te pe tine Domnul.Iar aceştia cîte nu ştiu hulesc, şi cîte după fire, ca nişte dobitoace necuvîntătoare ştiu, întru acelea se strică.Vai lor! Că în calea lui Cain au umblat şi întru înşelăciunea lui Valaam prin mită s-au vărsat întru împotrivirea în cuvinte a lui Core au pierit.

Mihail aşa zice: nici asupra bărbatului Moise nu a suferit hulirile diavolului, iar aceştia pentru dogme care nu le ştiu alcătuiesc cuvinte hulitoare. Iar cîte fără socoteală prin pornirea cea firească ca nişte dobitoace necuvîntătoare le ştiu, pe acestea le vînează. Ca nişte cai îndrăciţi spre femei, vai lor, că au umblat în „calea lui Cain”, prin uciderea de fraţi, căci şi ei învăţînd unele ca acestea pe fraţi, adică pe oamenii cei de un neam, îi ucid pe dînşii cu învăţăturile lor cele rele. Sau şi sămînţa mîncîndu-o, pe cei ce ar fi putut să le fie fraţi îi ucid, prin care i-ar fi adus la viaţă rodirea seminţei. Iar în „calea lui Valaam”, căci pentru cîştig şi ei lucrează ca acela pe acestea, iar cu „împotrivirea lui Core”, căci şi aceştia ca acela au răpit vrednicia dăscălească nevrednici fiind.

Aceştia sunt întru dragostele voastre, ca nişte pietre în mare acoperite de apă, împreună cu voi mîncînd,

Era obiceiul în acea vreme să dea ospeţe în biserici, precum zice şi Pavel în cea către Corinteni, pe care le şi numea dragoste. Întru acestea se adună, nu pentru trebuinţa ceea ce se face întru acestea, ci să afle vreme cu prilej, ca să amăgească sufletele cele neîntărite, după cum zice şi Petru întru epistola a doua. Şi îi aseamănă pe dînşii stîncilor celor din mare, norilor fără de apă, şi copacilor celor tomnatici, şi stelelor celor rătăcite, că acelea care sunt întru acelea ce sunt după fire, acestea întru aceştia după voire. Că şi stîncile cele din mare sunt pierzătoare corăbiilor lovite fără de nădejde de dînsele celor ce înoată pe mare, precum şi ei întru cei ce împreună cu dînşii cinează nenădăjduit rău odrăslesc. Drept aceea norii cei fără de apă de vînturi fiind goniţi. Nu răcoresc cu ploaie locurile peste care trec, ci negură le lucrează lor, asemenea şi aceştia, nu adapă cu cuvînt mîntuitor sufletele celor ce-i întîlnesc, ci îi întunecă cu tîlcuirile lor cele pîngărite, gonindu-se de relele meşteşugiri ale dracilor. Însă şi copacii cei tomnatici de două ori sunt morţi, şi cu lepădarea rodului şi pierderea, şi cu căderea frunzelor lipsiţi fiind de podoaba lor par a fi uscaţi, şi de strălucirea rodului, şi de podoaba înflorită a frunzelor, pătimesc asemenea lor. Că şi aceştia mor de două ori, că şi rodul lor lepădîndu-l şi pierzîndu-l prin mîncarea de sămînţă, şi pe buna podoabă cea din înţeleapta petrecere lipsindu-se. Pentru aceea se şi smulg din raiul Domnului adică din biserică, şi afară se aruncă, focului celui veşnic păzindu-se. Căci care înrădăcinare va avea acesta, care pentru urîciunea şi necurăţia vieţii pe toţi i-a îngreţoşat? Şi sunt ei stele rătăcite, căci nu au stat întru tăria credinţei noastre strălucind, pe Hristos soarele dreptăţii îl au prin dînşii petrecînd, şi vremea faptelor bune săvîrşindu-o, şi vii făcînd pe credincioşii cei lucrători ai acestora? Ci căci părîndu-se că întru îngerul luminii se formăluiesc, ca vicleanul drac cel ce este al lor mai înainte începător numai împotriva dogmelor Domnului se poartă, cu care şi întunecă pe cei ce se apropie de dînşii, şi le pricinuiesc lor întunericul cel veşnic. Încă şi valurile celor sălbatice asemănaţi făcîndu-se, de asemănarea cea cu dînsele nu se leapădă. Căci cu nebunie şi cu neţinere şi ei prin hulirile cele asupra lui Dumnezeu, goniţi fiind de duhurile răutăţii, înspumează pe ale lor ruşinări, în spumă săvîrşind cu trufia hulirii, din nestatornica şi lesne vărsata urîciune şi necuvioşie a vieţii lor. Că întru acest fel este şi spuma valurilor cu care s-au asemănat.

Fără de frică pe sine păscîndu-se; nori fără de apă, ce se poartă de vînturi; copaci tomnatici neroditori, de două ori morţi şi dezrădăcinaţi;

Valuri sălbatece de mare, spumegîndu-şi ruşinea lor; stele rătăcitoare, cărora negura întunericului în veac se păzeşte.

Acest, „fără de frică păscîndu-se pe sine”, adică cu stînci de mare se cuvine să se sintaxiească, ca să fie aşa înţelegerea: stînci de mare fără de frică ospătîndu-se împreună, adică, cînd nici o frică nu vor aştepta oaspeţii împreună (cu ei n.tr), fără de veste aducînd pieirea sufletelor lor ca nişte stînci. Ori cu acest, „păscîndu-se”, pe acest „fără de frică pe sine-şi” sintaxindu-l. Întru acest fel vom afla noima. „Fără de frică păscîndu-se pe sine”, netemîndu-se de osînda aceea pentru că nu ştiu să se pască pe sine, căci zice Domnul „Orb pe orb povăţuind, vor cădea amîndoi în groapă” (Matei 15, 14) cu cei povăţuiţi de dînşii cad.

Şi a proorocit de aceştia şi Enoh, cel al şaptelea de la Adam, zicînd: iată, va veni Domnul întru mii de sfinţii săi.Să facă judecată împotriva tuturor, şi să mustre pe toţi necredincioşii de toate faptele păgînătăţiei lor cu care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele lor cele aspre, care au grăit împotriva lui păcătoşii cei necredincioşi.Aceştia sunt cîrtitori, grăitori de rău, cari umblă după poftele lor cu păgînătate şi cu călcare de lege şi gurile lor grăiesc cele cu semeţie, mirîndu-se de feţe pentru vreo dobîndă.Iar voi, iubiţilor aduceţi-vă aminte de cuvintele care s-au zis mai înainte de apostolii Domnului nostru Iisus Hristos;Că au zis vouă, că în vremea de apoi vor fi batjocoritori, cari umblă după poftele lor cele necurate,

După ce a zis pe cele tîlcuite de noi, aduce pe urmă cuvîntul şi de Enoh. Carele au proorocit pedeapsa cea gătită lor de la Dumnezeu în vremile cele mai de pe urmă adică ale dreptei judecăţi a Domnului. Iar necredincios de păcătos se deosebeşte, fiindcă necredinciosul împrejurul lui Dumnezeu are greşeală, iar păcătosul împrejurul celor lucrate în viaţă, care este nenemerirea ipostasului dreptăţii. După aceasta lăsîndu-se de asemănarea celor necredincioşi, acum se apropie şi către însăşi lucrul arătat asupra lor, cîrtitori şi prihănitori numindu-i pe dînşii. Şi este cîrtitor adică, care pe taină şi prin dos şi fără îndrăzneală bombăneşte, şi pe cel de care nu-i place îl prihăneşte. Iar prihănitor, carele pe toate şi dea pururi este îndemînatic a le lua în batjocură. Şi sunt aceştia cîrtitori şi prihănitori cei pîngăriţi. Că nu au îndrăzneală la învăţătura lor pentru urîciunea şi necuvioşia vieţii lor. Că nu este lucru fără de primejdie a publica păgînătatea lor cea cu înverşunare şi cu hulire. Iar prihănitori sau mai bine zis batjocoritori, precum pe cele ale altora, aşa şi pe cele ale adevărului le prihănesc, ca şi cum să le întemeieze pe ale lor răutăţi şi înverşunări. Şi ceea ce a zis pentru Valaam, căci şi aceştia ca acela cu plată s-au vărsat, acum zice mai arătat, că se minunează de feţe pentru folosul, şi zice că se minunează adică, căci pe coconiţie şi momeală o întrebuinţează ei, la cei mari şi cu vrednicii (funcţii). Iar folos numeşte dobînda.

Aceştia sunt care se osebesc pe sine şi sunt trupeşti, neavînd duh.

Iată şi altă prihănire a acestor oameni pîngăriţi. Că nu pier numai ei singuri, ci jefuiesc şi pe fii bisericii, că aceasta înseamnă acest „se osebesc pe sine-şi”, făcînd, adică, adică făcînd cele ale credinţei afară de hotărîrile bisericeşti ori şi de însuşi locaşul cel bisericesc. Că arătîndu-le adunările lor că sunt peşteri ale tîlharilor, îi îndepărtează de la biserică şi către sine îi apropie pe ei. Şi fac aceasta, oameni sufleteşti fiind, adică, trăind după învăluirea lumii. Că am zis acum că suflet de multe ori şi pe viaţa s-a obişnuit a o numi dumnezeiasca Scriptură, precum la Iov: „toate cîte are omul va da pentru sufletul său” (Iov 2,4), adică pentru viaţa sa. Încă şi Pavel zice: oameni sufleteşti fiind, nu pot să primească pe ale Duhului lui Dumnezeu. Deci sufleteşti fiind, şi sufletească învăţătură uneltesc. Pentru care s-a zis. Nu este aceasta înţelepciune de la Tatăl luminilor pogorîndu-se, ci pămîntească sufletească drăcească, Duh dumnezeiesc neavînd grăind.

Iar voi, iubiţilor, întru sfîntă credinţa voastră zidindu-vă şi întru Duhul Sfînt rugîndu-vă,Pe voi singuri întru dragostea lui Dumnezeu vă păziţi, aşteptînd mila Domnului nostru Iisus Hristos spre viaţa cea veşnică.Şi pe unii să-i miluiţi luîndu-le seama. (aici traducerea diferă de cea din Biblia 1914: Şi pre unii să-i vădiţi de se vor despărţi / Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i,)Iar pe alţii cu frică să-i mîntuiţi, din foc răpindu-i.

Cei sufleteşti, zice aşa, după cum am tîlcuit şi arătat. „Iar voi cu Duhul Sfînt şi pe sfînta noastră credinţă zidindu-vă”, adică înnoindu-vă pe sine-vă întru Duhul Sfînt, adică, după învăţătura Sfîntului Duh întru rugăciune făcîndu-se adunările voastre, să vă păziţi pe sine întru dragostea lui Dumnezeu, adică, străjuindu-vă întru dragostea lui Dumnezeu să vă păziţi, adică să vă străjuiţi, cu mila cea de la Domnul aşteptîndu-o care se va hărăzi vouă în ziua cea de pe urmă a vieţii celei veşnice. Şi pe aceea dacă se despart de voi, că aceasta înseamnă acest, „luîndu-le seama, să-i mustraţi”, adică, să arătaţi tuturor păgînătatea lor. Şi dacă privesc către vindecare, să nu-i depărtaţi pe dînşii, ci cu mila dragostei voastre să-i primiţi. Mîntuindu-i din focul lor cel îngrozit. Şi după ce îi veţi milui pe dînşii să-i primiţi, şi cu frică, cercetîndu-i cu deadinsul ca nu cumva primirea acestora făcîndu-o cu lenevire aflîndu-vă, pricină de vătămare să se facă vouă, carii acum întăriţi sunteţi furîndu-vă pe voi întru a lor revărsare a păgînătăţiei. Că lesne rîvnită şi iubită este răutatea. Deci zice, fie primirea lor, ci cu frică să-i primiţi pe dînşii, adică cu cercetare, şi cu mila cea către dînşii, împreună să urmeze şi urîciunea, către lucrurile lor cele pîngărite. Urînd lucrurile lor şi îngreţoşîndu-vă şi de haina cea întinată de pe trupul lor, ca şi cum prin atingere s-ar pricinui şi lucrul lor cel greţos, ori cu munca ceea ce va să fie faceţi-i ca pocăindu-se primindu-i pe dînşii, să se vadă vrednici de milă.

Urînd şi haina cea întinată a trupului lor

Iar celui ce poate să vă păzească pe voi fără de păcat şi nespurcaţi şi să vă pună înaintea slavei sale fără prihană întru bucurie.Unuia înţeleptului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru prin Iisus Hristos Domnul nostru, slavă şi mărire, stăpînire şi putere, mai înainte de tot veacul şi acum întru toţi vecii, Amin.

Viaţa cea întru multe păcate ale patimilor celor din trup este haină tăvălită, şi întinată. Căci cu petrecerea cea din viaţă ca şi cu o oarecare îmbrăcăminte, fiecare din oameni are fire să se arate, ori drept, ori nedrept. Acea haină curată, arată viaţa cea îmbunătăţită, iar acela cu lucruri rele arată prin lucruri haină întinată. Ori mai vîrtos haină întinată este din trup, după ştiinţă îşi închipuieşte sufletul aşezarea şi deprinderea prin pomenirea mişcărilor celor rele şi a lucrurilor celor rele din trup. Pe care văzîndu-o totdeauna, împrejurul său totdeauna o are ca pe o haină, ce se umple de putoarea patimilor. Că precum prin Duhul se ţes faptele cele bune unele cu altele după rînduială, se face haină de nestricăciune sufletului, cu care îmbrăcîndu-se se face frumos şi slăvit. Aşa şi din patimile trupului, unele împreună cu altele ţesîndu-se după asemănare, se face haină întinată şi necurată, dintru sine arătîndu-l cunoscut pe suflet, întru alt chip şi icoană afară de cel dumnezeiesc punîndu-l pe dînsul. Şi după ce a zis acestea, cu rugăciune pecetluieşte epistola.

Sfîrşitul Epistolei Sfîntului Apostol Iuda.

S-au tălmăcit din limba elinească pe limba românească la anul 1781.